Un manual de nepotriviri

Editura Polirom din Iaşi publică, la cinci ani de la moartea autorului şi conform cu dorinţa acestuia, "Viaţa unui om singur" - autobiografia de mizantrop fără leac, plină de la un cap la altul de nepotriviri de toate naturile, a lui Adrian Marino.

Sumarul operei lui Adrian Marino este acela al unui literat profund realizat în breaslă, tradus în numeroase ţări, premiat pentru multe din cărţile sale de Academia Română, de Uniunea Scriitorilor, cinstit şi în Europa cu atât de râvnitul Premiu Herder, bursier al câtorva instituţii universitare vestice, singurul român şi cunoscut om de cultură care n-a avut nicodată o slujbă şi o carte de muncă, n-a avut pensie de la stat şi a trăit ca un liber profesionist într-un regim total potrivnic ideii.

Viaţa lui Adrian Marino e o monumentală potrivire profesională, având la bază toate nepotrivirile posibile: cu timpul, cu orânduirea, cu sistemul editorial şi administrativ din cultură, cu marea majoritate a confraţilor, cu lumea românească de sus până jos şi chiar cu Europa.
Îndrăznesc să spun că şi cu mine, întrucât Adrian Marino, la recomandarea "colegului" său de puşcărie politică, Radu Mihăiescu, dar şi a lui Paul Goma, mi-a citit câteva povestiri şi a scris despre ele un text mai mult decât încurajator, pe care l-am reluat pe coperta volumului meu de debut din 1968.

Ar fi trebuit să-i fiu recunoscător şi să mă manifest în acest sens, dar felul său de a fi iscoditor, ciufut, seniorial, dincolo de binele şi de răul vieţii mele de fiece zi, m-a cam speriat şi m-a ţinut la distanţă. Oamenii cu numeroase calităţi, dar care nu s-au născut şi cu darul de a fi iubiţi alcătuiesc o categorie. Una despre care nu se vorbeşte, întrucât rezistenţa naturală la afecţiune, permanenta nepotrivire la simţăminte nu numai că n-are o explicaţie suportabilă, dar îţi procură şi o stare de vinovăţie. Te simţi vinovat pentru ce nu pot ceilalţi.

În autobiografia critică şi totodată profund autocritică a lui Adrian Marino apar în portrete vitriolante, compuse toate din nepotriviri ideologice, morale, sociale, personalităţile din cultură şi din politică de pe durata a şapte decenii. Nu numai personalităţi din ţară, ci şi din Franţa, Germania, Elveţia... Adrian Marino a făcut paisprezece ani de temniţă politică şi domiciliu forţat în Bărăgan, fapt care l-a însingurat într-un chip paradoxal, extrem de profitabil intelectualiceşte. Viaţa lui Adrian Marino e definiţia în absolut a cărturarului.

Tot ce a luat bun, Marino a luat din cărţi, tot ce a fost rău, de la oameni a venit.
Din acest infinit şir de nepotriviri a rezultat una globală, cu un efect cărturăresc remarcabil: Adrian Marino e cel mai cunoscut ideolog lierar român pe continent. Cel mai tradus şi singurul luat cu adevărat în seamă în Occident. Dovadă că şi încrâncenarea, când e maximă, poate să ducă la un liman spiritual.

Ce mai uimeşte în această carte, care se citeşte sub presiune - îţi vine s-o arunci şi totuşi n-o laşi din mână -, e analiza nepotrivirii autorului cu el însuşi. Adrian Marino nu s-a iubit deloc, nu s-a tolerat nici măcar în furia sa oarecum clinică de a citi tot, de a cunoaşte tot şi de a fi nu doar cu un pas înaintea tuturor, ci cu zeci de biblioteci înaintea tuturor. I-a reuşit! Dar cu ce preţ! A mers atât de departe cu ştiutul, că s-a trezit singur, fără urmăritori. Cioran nu e unicul pe moşia însingurării prin cunoaştere. Cu Marino, cu această spovedanie crudă de "om singur", separarea programatică de epocă şi de semeni anunţă o specialitate românească.