x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Un martor din trecut

0
Autor: Marian Nazat 19 Feb 2010 - 00:00
Un martor din trecut


Grefierul strigă numele următorului martor.
Uşa se deschide leneşă şi în sală intră un bătrân scund, păşind greoi. Merge şchiopătând, abia bâjbâind prin pestriţeala aparent solemnă. Se uită suspicios în stânga şi-n dreapta, scrutând dimprejurul necunoscut. Poliţistul îl opreşte sacadat la microfon şi-i arată Biblia. De la masa prezidenţială, judecătorul îi verifică actul de identitate şi-i citeşte plictisit jurământul. Bărbatul îşi fixează, pâlnie, mâna la o ureche, semn că nu aude mai deloc. Vorbeşte tare, cu fermitate nebănuită. Clipeşte des din ochii veştejiţi şi recunoaşte, scuzându-se politicos, că nici nu vede prea bine.

E trecut de 70 de ani şi lumea din sală se amuză de echivocul creat de bătrâneţea alterată a martorului, de comicul situaţiei. Îndeosebi când se apropie şontâc-şontâc de masa magistratului şi-i cere să-l descoasă cu glas mai înalt. Alteori, se propteşte demn în faţa procurorului şi îl contrează cu forţă învolburată. Înţelege pe sărite întrebările şi răspunde aidoma, câteodată alături. Auditorul râde şi-şi dă ghioante, nepăsător la vlăguiala semenului cotropit de senectute.

La un moment dat, omul acesta, strivit de neghiobia noastră, mărturiseşte că a fost director general şi că a construit puzderia de hidrocentrale româneşti. Asistenţa amuţeşte pentru o clipă, dar uită repede şi se hlizeşte tâmp ori de câte ori septuagenarul gafează involuntar, din cauza surzeniei şi a orbirii avansate. Scena, de-un grotesc desăvârşit, mă umple de ciudă. Oamenii ăştia, neputincioşi acum şi caraghioşi fără voie, au ridicat de fapt România.

Aşa cum e ea, neterminată, şleampătă, grosolană şi primitivă, e singura moştenire lăsată nouă, ăstora cu pretenţii euroatlantice! Atunci, în vremea aia, n-au avut mijloace mai acătării, atât le-au permis istoria şi politica peltică a timpului grăbit. Peste lucrarea lor, stângace şi rudimentară, s-a încropit azi un capitalism de căpătuială şi prăduială feroce. Dar în loc de recunoştinţă şi mulţumire, noi îi umilim zilnic, batjocorindu-i ostentativ şi punându-le în spinare vini nedrepte şi absurde.

Râdem de o Românie care, în multe privinţe, a însemnat şi seriozitate, şi vrednicie, şi sacrificiu, şi entuziasm, şi solidaritate. Ne desconsiderăm, la comenzi străine, istoria recentă şi tocmai de aceea prezentul este siluit de toanele unei lumi avide de profituri neruşinate.
România de ieri se zbate încă în aleanurile câtorva generaţii nedezlipite de întâmplările cândva vii. Iar în viaţa deja apusă şi ruinată aceşti nostalgici erau tineri şi optimişti, senini şi netemători. Grosul lor pornise dinspre uliţele satelor colectivizate în sânge şi lacrimi, însă rănile prefacerilor revoluţionare se închiseseră.

Iar cicatricele rămăseseră doar în sufletele ţăranilor deposedaţi de condiţia de lucrători liberi ai ogorului. Mirajul oraşului îi fascinase pe migratorii rurali, îi vrăjise într-atât, încât nu-şi mai încăpeau în visul devenit realitate. Oraşele creşteau întruna şi-o mare de asfalt înghiţea colbul străduţelor pietruite. Epoca paiantei, a chirpicilor, se sfârşise, zvârlită în neant de epoca betonului. Şi din beton s-au înălţat şi blocuri, şi fabrici, şi uzine, şi şcoli, şi spitale... şi tot din beton păreau a se plămădi şi oamenii noii zodii. Una ce se dorea veşnică, ca şi arhitecţii ei!

Pe nesimţite, betonul a început să se fisureze, să crape ici-colo, ba să se şi prăbuşească înspre părţile tainice. O uzură corozivă măcina sistemul şi oamenii lui. Într-o zi de iarnă cu fulguraţii primăvăratice, citadela împurpurată a bubuit năprasnic, icnind înspăimântător. Din agonizarea placidităţii supravegheate de pândarii roşii s-a iscat furtuna de praf în care orbecăim şi astăzi. Straturi de praf mărunt ne-au astupat plămânii şi ne-au înceţoşat limpezimea privirii. Rătăcim haotic prin două lumi care nu seamănă defel între ele.

Dezgustaţi de prezentul canibal, ne refugiem în trecutul cosmetizat de lingori ademenitoare. Timpul e necruţător cu prezentul şi îngăduitor cu trecutul şi cum să nu fii nostalgic?

Bătrânul îşi încheie declaraţia, o semnează poticnit şi iese înfrânt din sală. Nimeni nu-l mai revendică, nimeni nu-i simte lipsa, este doar un om cu biografie blamabilă. În băncile jupuite şi improvizate rămânem noi şi zău că habar n-avem ce să facem cu un prezent provizoriu şi strâmb.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de