Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Muzeului Jacquemart-Andre din Paris i se mai spune şi Micul Luvru, pentru bogăţia şi prestigiul mondial al colecţiilor sale. Vizitând aici anul trecut expoziţia Van Dyck, cu tablouri şi desene provenind din cele mai mari muzee ale lumii, am trăit un sentiment de intens privilegiu spiritual. O dată în viaţă se întâmplă să vezi laolaltă un astfel de regal de măiestrii.
Şi pentru francezi Jacquemart-Andre contează ca un complet de rafinament şi excelenţe. Faptul că celebrul Institut de France, sub patronajul căruia se găseşte muzeul, a invitat Brukenthalul sibian, cu o selecţie de capodopere, la Jacquemart-Andre e cel mai bun lucru care i se putea întâmpla în acest an României în plan cultural. În universul extrem de selectiv al muzeelor cu faimă globală, prezenţa patrimoniului de pictură flamandă, olandeză, italiană şi germană de la Bruckenthal la Jacquemart-Andre echivalează cu un atestat de importanţă.
Dacă după toate acestea aş preciza că Muzeul Bruckenthal se găseşte în oraşul Hermmanstadt din Europa de Sud-Est, şi nu la Sibiu, dacă aş menţiona Transilvania, şi nu România, cititorii ar gândi că am o suferinţă a minţii. Sau, şi mai rău, că am un mandat secret din partea unor forţe potrivnice patriei noastre, pentru a-i submina geografia. Cititorii ar fi şi mai intrigaţi dacă aş insista cu situarea Hermmanstadt-ului când în Europa de Sud-Est, când în Europa Centrală, evitând parcă programatic realitatea că Sibiul e un oraş românesc din centrul României.
Pe afişul expoziţiei, răspândit prin tot Parisul, nu apar deloc numele Sibiului şi al României. Ele nu apar nici pe coperta somptuosului catalog cu cele 50 de tablouri din expunere. De fapt, numele Sibiului şi al României apar târziu şi cu litere mici doar în paginile de protocol organizatoric, unde se marchează mulţumirile şi participările. Precum şi într-un mic text, oficios şi fără relevanţă în context, semnat din raţiuni de politeţe diplomatică de Toader Paleologu. Numele României şi al Sibiului, fost nu demult capitală culturală europeană, nu sunt evidenţiate în nici unul dintre suvenirurile de la book-shop-ul muzeului.
Un român încearcă un simţământ tare supărător, de afront subtil direcţionat. Sunt convins că atât ambasadorul ţării noastre la Paris, Teodor Baconschi, cât şi ministrul Paleologu, copleşiţi de cinstea pe care ne-o face Franţa, n-au observat că singurele nume care lipsesc din ecuaţia de bază a expoziţiei sunt Sibiul şi România. În ce mă priveşte, sunt atât de uimit de această neglijenţă încât, dacă nu aş fi dat, încă de la primele pagini ale catalogului, şi de alte situări aberante, precum situarea Sibiului în Europa Centrală, şi de tratarea Transilvaniei ca un teritoriu de sine stătător din "Europa de Sud-Est", nu ca parte a României, aş fi tentat să-i consider o raţiune ascunsă.
Că expoziţia instituţionalizează, la Paris, reîntregirea colecţiilor de la Bruckenthal, după presiuni de toate naturile asupra Muzelui Naţional din Bucureşti, nu-i chiar o prezumţie. Şi e bine că o face. Europa ne ajută, printr-un act cultural de anvergură, să facem diferenţa dintre "averea întregului popor" şi proprietatea particulară. Ciudat e că ne ajută evidenţiind numele proprietăţii - Muzeul Bruckenthal - şi al proprietarului - Baronul Bruckenthal -, dar făcând oarecum abstracţie de condiţia actuală a Bruckenthalului, de Muzeul Naţional românesc din Sibiu, România.
