Un păcat predestinat

"Dacă evităm poziţionalitatea ipotetică, după care oamenii «ar putea» fi diferiţi de cum sunt, vedem că, de fapt, oamenii nu pot defel să fie altfel, în ciuda oricâtor eforturi ar depune pentru aceasta. (...) Posibilităţile sunt definite de limite; astfel, ipoteticul nu există, pentru că nu constituie o realitate, ci o imaginaţie. Este iraţional să condamnăm comportamentul uman prin compararea sa cu un ideal ipotetic. Indignarea face loc înţelegerii şi pune în lumină adevărul marilor formulări istorice, «Ei nu ştiu ce fac» sau «singurul păcat constă în lipsa înţelegerii»", spune David Hawkins (cercetător în domeniul stărilor avansate ale conştiinţei) în cartea sa "Ochiul Sinelui... de care nimic nu se poate ascunde" (Ed. Cartea Daath).

Să reflectăm asupra afirmaţiilor; "singurul păcat constă în lipsa înţelegerii", "oamenii nu pot fi altfel decât sunt" şi "ipoteticul nu constituie o realitate, ci o imaginaţie"! A vedea păcatul ca pe o lipsă a înţelegerii ne ajută să observăm limitele fiinţelor din jurul nostru şi ne scuteşte de tendinţa de a judeca. Multe dintre castelele de joc ale Eului omenesc se pot prăbuşi în faţa înţelegerii limitelor omului, inclusiv a propriilor limite. Dacă vorbim despre păcat, noi păcătuim mai întâi faţă de noi înşine. "Aş fi putut face altceva" sau "aş fi putut face mai mult" este o expresie care a chinuit miliarde de suflete de la facerea lumii încoace. Dar - aşa cum ne spune Hawkins - ipoteticul nu descrie o realitate, ci o imaginaţie, iar asta înseamnă că fiinţa umană se scufundă în suferinţă tocmai pentru că nu-şi poate recunoaşte propriile limite vs posibilităţi. Asta înseamnă că omul cere mai mult de la el însuşi, dar - mai ales - cere mult prea mult de la alţii. Neputinţa omenească, deghizată sub mantia vinovăţiei şi a judecăţii, a mâniei şi a urii, a resentimentelor şi a mândriei, ne duce către împărăţia interioară a păcatului. Apoi devine simplu ca Iadul lăuntric să se transfere în fapte!

Să fugi de păcat poate însemna să găseşti în tine puterea de a-l înţelege ca pe o expresie a neputinţei umane de a fi şi a face mai mult sau altceva decât eşti sau ai faci. Dacă ai fi putut iubi când ai urât, n-ai fi iubit? Dacă ai fi putut fi mai bun când te-ai manifestat cu răutate, ai fi fost mai bun. Dacă ai fi putut fi savant, n-ai fi ajuns vânzător! Dacă ai fi putut înţelege lumea de la fereAstra filozofiei, ai fi fost filozof. Dar tu ai făcut ceea ce ai putut să faci! Ai ajuns ce-ai putut să ajungi! Ceea ce ţi-a permis natura ta interioară ţi-a descris limitele şi posibilităţile. Acolo, în natura interioară, în adâncul fiinţei tale, ţi-e scris destinul, căci energia destinului este puterea care te însoţeşte de la naşterea ta. În limitele şi-n posibilităţile ei alegi, înţelegi, cunoşti, ai acces liber sau interzis către cel care eşti şi către cel care poţi fi, în cele din urmă.

Dacă-ţi înţelegi neputinţa, înţelegi automat şi ceea ce poţi. Şi, dacă ai scăpat de păcatul judecăţii în relaţia cu tine însuţi, ce farmec ar mai avea să-ţi imaginezi că altul poate mai mult decât face? Păcatul judecăţii se risipeşte în clipa în care ştii că n-ai ce să judeci, dar ai întotdeauna ce să înţelegi. Totul este să reduci în tine tensiunea, suferinţa şi durerea ce se ivesc din imaginaţia ta, care pune ipoteticul în faţa realului. Ceea ce ar putea fi oricare altul (orice comportament ar avea el), fie soţul, soţia, copilul, angajatul, întreprinzătorul, avocatul, lumea întreagă, fie furnica, leul sau fluturele nu-i altceva decât un produs al imaginaţiei distructive (pentru că există şi imaginaţie constructivă).

Dacă Iisus a spus asta în vreme ce oamenii îl supuneau sacrificiului suprem pentru o fiinţă întrupată, acela de a-şi pierde trupul, atunci "neînţelegerea" sau înţelegea limitată este păcatul care are nevoie să fie înţeles sau măcar acceptat ca un dat, ca un destin.