x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Un Pavarotti de local

0
Autor: Tudor Octavian 25 Aug 2010 - 00:00
Nu-mi amintesc cu ce ocazie am ascultat discul lui Dona Siminică, de la Electrecordul de odinioară.
Cele mai multe schimbări din viaţa noastră au un început în pricini obscure. Fapt e că unul dintre cântece, de o tristeţe înnebunitoare, m-a făcut să fiu foarte îndatorat acestui tip de litanie lăutărească. Îndatorat, fiindcă îmi dădea în sfârşit liber la un simţământ de care nu mă mai credeam în stare. Nu ştiam că mai pot fi atât de solidar în melancolie cu un necunoscut.

Am dus în mai multe rânduri în SUA, la românii de acolo, discurile lui Siminică, socotind că, departe de ţară, soluţia la singurătate şi nerealizare e mai degrabă muzica, care-ţi înmoaie inima, decât hăulitele de la munte şi lălăitele de la şes. Ultima oară am vrut să-i fac acest bine unui amic pe care nu-l văzusem de 30 de ani. S-a întâmplat să fiu invitat, cu o zi înainte de reîntâlnire, la Metropolitan, la Operă, de nişte americani, şi-n antract să-mi cadă din buzunar CD-ul cu Siminică. Când mergi îmbrăcat cu mare morgă şi pentru prima oară la Metropolitan Opera House, pentru "un Mozart de zile mari", nu te lauzi că ai în buzunar "un Siminică de toate zilele". Ce-i asta?, m-au întrebat americanii.

Ar fi trebuit să le spun că e CD-ul unui lăutar din România, care, dintr-un motiv pe care nişte obişnuiţi ai operei nu aveau cum să-l înţeleagă, îmi era foarte drag. Ar fi însemnat să mi-l trădez pe Siminică al meu, deoarece un adevăr zis doar cu jumătate de gură tot trădare e. Dar cum trebuia totuşi să le dau un răspuns, le-am zis cu surâsul ipocritului de ocazie pe buze că Dona Simi-nică e un mare tenor de-al României, care cântă numai arii din opere cu specific balcanic. Şi că newyorkezilor o astfel de muzică le va rămâne pe veci inaccesibilă. Amicii americani au insistat să le las peste noapte CD-ul să-l asculte. A doua zi m-au sunat entuziaşti, cerându-mi permisiunea să-l copieze pentru prieteni. Şi-au dat, desigur, seama că nu ascultau un tenor de operă, care-şi drege glasul cu vin roşu, totuşi s-au prefăcut că mă cred. Sau poate că m-au şi crezut, întrucât americanii nu prea-s permeabili la vorbirea noastră cu două înţelesuri.

În mediile pe care le frecventam, toată lumea asculta atunci Siminică. Şi nu oricum, ci cu exaltarea cuvenită unei mari descoperiri. Ce bogaţi sunteţi - îmi spuneau - dacă aveţi astfel de muzicieni! Ce să le fi zis, că ţara ne e plină de Siminici, dar că aşa suntem noi, românii, deprinşi, să ne descopere alţii tezaurele?! Când am aflat că-n America amărâtul de Siminică e considerat, de o vreme încoace, între primii zece mari dăruiţi ai genului dimpreună cu celebrităţi spaniole nu m-am mirat. Nu c-aş gândi, mai bine zis că m-aş simţi cel care a amorsat cândva interesul. Ci aşa, ca o răzbunare, deoarece în anii când le vorbeam unora şi altora despre faptul că întâlnim zilnic mari artişti, dar nu ştim să-i deosebim de cei mărunţi, eram contrat. Eram făcut snob.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de