Un stat fără popor

Diviziunea muncii devine, în epoca noastră, o probă a democraţiei în acţiune. Ea este şi un exerciţiu al solidarităţii.
Ce-ar fi să facem toţi acelaşi lucru? Paleta largă de preocupări a societăţii moderne obligă la specializări ferme. Preşedintele Băsescu şi Guvernul său de serviciu au înţeles în profunzime acest imperativ.

În acest sens, fiecare segment al întregului îşi are locul său în această moară de principii şi însărcinări. Poporul român a fost fericit, fără îndoială, când a văzut imagini ale petrecerii de la Sinaia, în care era sărbătorită, pentru meritele sale faţă de naţiune, doamna Elena Udrea.

Printr-un fel de lentile ceţoase, în restaurantul unde preşedintele Băsescu, premierul Boc, preşedintele Anastase, ceilalţi tovarăşi din conducerea de partid şi de stat prestau pentru patrie, se vedea efortul, ni se releva zbuciumul, dădea pe dinafară eroismul în dăruirea liderilor faţă de cauză. Şi mai reieşea din atitudinea lor ideea mereu subliniată de preşedintele Băsescu: solidaritatea naţională înainte de toate!

Imagini imediat următoare ale televi­ziunilor aduceau în prim-plan pro­bleme mai mici, dar importante şi ele, cum ar fi calamităţile naturale, sutele şi sutele de maşini înzăpezite, dezgheţurile producătoare de inundaţii, izolările de cartiere şi de sate, banale nevoi obşteşti, cum ar fi pâinea şi apa bună de băut, în general chestiuni omeneşti de fiecare zi şi de fiecare nenorocire. Dacă oamenii aflaţi în această situaţie grea nu-şi pierdeau şi contactul cu electricitatea şi ar fi putut urmări programul televiziunilor bucureştene, ei s-ar fi simţit mândri de veselia şi de solidaritatea echipei conducătoare, parte din puternica solidaritate naţională. Căci nimic nu e mai frumos decât cuplarea într-un mecanism inteligent a minusului şi a plusului, ca la baterii. Calamitatea la nivel popular şi opulenţa la nivel prezidenţial fac împreună cea mai bună casă. Ce bine se simte poporul, zbătându-se în apa ajunsă până peste genunchi, să participe fie şi numai cu privirea sau cu auzul, la munca grea pe care reprezentanţii săi, Băsescu, Anastase, Boc, Udrea o prestează în folosul comunităţii dansând "pinguinul". Probabil că în acest binom al solidarităţii se regăseşte şi una dintre explicaţiile stabilităţii economice, sociale şi politice a patriei în lume.

Dar hai să zicem că vocaţia liderilor de a suferi o dată cu poporul nu putea să se amâne până după calamităţi, din moment ce ni s-a anunţat că este chiar ziua uneia dintre doamnele grupului. Tăria de caracter a preşedintelui, a premierului, a celorlalţi echiperi a ieşit şi mai mult în evidenţă în toate zilele care au urmat, zile în care largi teritorii din ţară treceau prin nenorociri fără soluţie, iar liderii respectau suferinţa poporului lor şi nu-l deranjau nici măcar cu o floare. Numai nişte gesturi discrete, de tandreţe indirectă, ale puterii portocalii, tindeau să se apropie de oameni şi de comunităţi, anunţându-i că s-au scumpit de la 1 ianua­rie toate, că au crescut impozitele locale şi că va fi atât de rău, încât degeaba ar mai ieşi oamenii din prăpădul natural, că un prăpăd social, cel puţin la fel de mare, îi aşteaptă.

Nu ne-au dispărut cu totul din memorie imaginile liderilor vechi care, în situaţii excepţionale, îşi schimbau programul prestabilit, încălţau cizme de cauciuc şi îmbrăcau pufoaice şi plecau între oameni, măcar să nu se simtă aceia singuri. Pe atunci exista şi obiceiul de a se mobiliza fonduri şi ajutoare materiale, medicamente şi haine, pentru cei calamitaţi. Populism, şmecherie, superficialitate! E drept că, anii trecuţi, şi lideri ai României capitaliste, inclusiv domn Băsescu, mai coborau în popor. În fond, la atâtea inundaţii, ajungea un lider doritor să facă baie de mulţime, că îi stăteau la îndemână şi apa pentru baie, şi mulţimea pentru ecou. Aşa a fost până mai ieri. Astăzi, însă, România este condusă prin telecomandă. Nu mai e nevoie de o vulgară parcurgere a băltoacelor, de liderul maxim. Participarea la un dans ca "pinguinul", devenită bun al întregului popor, prin televizare, se dovedeşte îndestulătoare pentru a stârni şi a conduce energiile poporului din glod.

Cum să nu sară, mâine, poimâine, acest popor în sprijinul liderilor care-l înţeleg şi-l lasă în pace?
Anul 2009 s-a terminat în triumf, aşa cum, în triumf, a început şi anul 2010. Când elita, dar ce spun eu elita?, spuma unei ţări se hârjoneşte, ea între ea, ca să zicem aşa, prin staţiunile de munte, în vreme ce poporul, cu ajutorul minim al unor autorităţi, îşi pierde încă o dată micile agoniseli de gospodărie şi e, parcă, programat pentru pribegie, înseamnă că reforma statului român a şi început. Din câte putem înţelege, cu mintea noastră viscolită, această reformă se bazează pe sfânta solidaritate dintre cei de sus şi cei de jos, distribuiţi în societate conform principiilor diviziunii muncii. Până la realizarea idealului mai e, desigur, destul timp. Mai trebuie parcurse multe etape. Mai trebuie jucat "pinguinul", paralel cu vuietul inundaţiilor devastatoare. Şi idealul celor care ne conduc e din ce în ce mai clar şi mai ferm: un stat fără popor!