x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Un tramvai numit cainta

0
Autor: Marius Tucă 14 Feb 2007 - 00:00

Ma urcasem in tramvaiul acela ca intr-un ultim refugiu al disperarii. Disperarea de a nu putea intelege un oras atat de mare, atat de nelinistitor si, mai ales, atat de strain. Ma urcasem in tramvaiul acela pentru a-mi musca degetele, pentru a ma condamna de plecarea mea prea devreme dintr-o lume pe care o iubisem dintotdeauna, dar o lume pe care incepusem sa o inteleg atat de tarziu.

Si dintr-o data nimerisem intr-o lume atat de straina, atat de rece, de parca nici n-ar fi existat cu adevarat. Era o lume ca dintr-un vis urat, iar tramvaiul acela o traversa de la nord la sud, de la nimic spre nimic. Era o zi de vara tarzie, iar tramvaiul curgea pe sine ca o racoare a serii, sacadat si greu, de parca tot orasul s-ar fi miscat, iar el ar fi stat pe loc. Urcasem in el fara bilet, fara capatai si fara orizont. Si nici nu urcasem bine si simtisem ca nu era tramvaiul pe care-l cautam, nu era tramvaiul numit dorinta. Dorinta de a scapa de spaimele induse de marele oras, dorinta de a ma obisnui cu el si cu gandul de a trai acolo, dorinta de a ma regasi in el. Era o lumina apasatoare, tulburatoare, care grabea calatorii sa coboare, astfel incat dupa doua-trei statii ramaseseram doar doi pasageri si vatmanul. Vatman pe care nu-l vedeam si care putea foarte bine sa fi coborat si el de mult. Eram prea tanar pentru tramvaiul acela. Imi spusesem asta de la bun inceput, dar n-avusesem curaj sa cobor. Iar teama de a ramane singur intr-un tramvai care, incercam sa-mi aduc aminte, n-avea nici un numar ma impinsese sa ma dau jos cat mai repede. Fusesem prea tanar pentru el, iar, odata coborat si ajuns in strada, n-am vazut nici urma din sinele tramvaiului acela.
Un tramvai sacadat si greu, de parca tot orasul s-ar fi miscat, iar el ar fi stat pe loc, aproape gol, un tramvai numit cainta!

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de