x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Un veac cât o întreagă istorie

Un veac cât o întreagă istorie

de Adrian Vasilescu    |    13 Feb 2011   •   17:55

Zilele trecute, într-un colocviu în ca­re preocuparea de bază era căutarea de stimuli ce ar putea să repună eco­nomia noastră în deplină stare de fun­c­ţionare, una dintre concluzii a fost aceea că ar fi nevoie de un integrator. Uşor de spus, greu de găsit. De altfel, după două reprize de dezbateri aprinse, n-a fost găsit. Şi nici nu cred că poate fi găsit atât timp cât miza nu redevine regenerarea muncii. Iată de ce mă încăpăţânez să afirm şi să tot reafirm că numai privind îna­poi, în timp, vom găsi acel model de dezvoltare ce i s-ar potrivi României de astăzi. Dacă multele decenii ce despart anul 2011 de anii 1800 au schimbat şi condiţiile economice, şi realităţile social-politice, şi stilul de viaţă, nevoia de restructurare, de pri­me­nire a întregii societăţi româneşti e la fel de acută acum ca şi atunci. Iar atunci, în veacul al XIX-lea, înain­ta­şii noştri au mizat pe lucrul bine făcut. Şi au câştigat. Dacă ei au reuşit, noi de ce n-am reuşi?

Spiritul veacului al XIX-lea, mar­când despărţirea de feudalism şi tre­ce­rea la capitalism, a pătruns în fi­bre­le societăţii româneşti abia după ur­­carea pe tron a lui Carol I în 1866. Atunci au auzit românii întâia oară cuvântul restructurare. N-a fost, fireşte, o simplă întâmplare că într-un timp scurt, foarte scurt, din 1859 şi pâ­nă în 1914, în spaţiul istoric al Ro­mâniei moderne s-au adunat laolaltă o elită providenţială, evenimente car­di­nale şi fapte de excepţie, co­n­fi­gu­rând astfel o epocă pe cât de luminoa­să, pe atât de reverberantă în memoria naţiunii noastre. Iar spaţiul în care s-au înălţat, legate între ele, splendi­dele palate ale "Micului Paris" nu ni se înfăţişează astăzi doar ca măreţe zi­duri; şi nici doar ca simple linii arhi­tec­tonice.

Zidurile ne uimesc prin trăi­nicia lor, liniile arhitectonice prin îm­binarea lor într-o perfectă armonie clasică, simţul artistic este un bonus excepţional încorporat în detaliile exterioare şi interioare, dar mai presus de orice ele scriu o lecţie vie de istorie, ce relevă mai ales gândirea acelei epoci în care aceste construcţii au căpătat viaţă. Şi, nu în ultimul rând, împrejurările ce au făcut posibi­lă atunci generalizarea vocaţiei lucrului bine făcut.

Zidurile au amintiri. Ele ne vor­besc astăzi despre cei care şi le-au ima­ginat, le-au finanţat şi au grăbit construcţia lor; despre arhitecţi, in­ginerii şi lucrătorii care au fost în sta­re să pună în ziduri sârguinţă şi price­pere; despre imensele acumulări de ex­perienţă şi înţelepciune din acel timp de avânt al capitalismului ro­mâ­nesc, ce se constituie într-un stră­lu­cit model pentru timpul prezent. Palatul BNR e dovada cea mai puternică. Mai întâi, pentru că s-a numărat printre marile atracţii ale "Micului Paris" într-o vreme în care oameni cu minţi de constructori şi cu suflete de artişti au ridicat în România ade­vă­rate capodopere de arhitectură. Apoi, fiindcă Palatul vechi, din Lipscani, schiţat într-o perfectă armonie clasică de doi arhitecţi francezi, ală­turi de Palatul nou, din Strada Doamnei, gândit de doi arhitecţi români, a cărei zidire i-a fost încredinţată So­cie­­tăţii Naţionale de Construcţii, cons­­tituie şi acum, în secolul al XXI-lea, un ansamblu prin care suntem le­gaţi de cultura europeană.

Şi nu e sin­gurul. Au mai fost înălţate atunci Ate­neul Ro­­mân, Palatul de Justiţie, Pala­tul Poş­­telor, Palatul Ministerului Agri­­­cul­turii şi, mai cu seamă, între mul­­te al­te capo­do­pe­re, una dintre cele mai fru­moase clă­diri din Bu­cu­reştii de atunci şi de astăzi: Palatul CEC-ului. Astăzi străzi as­­fal­­tate toamna se strică peste o sin­gu­ră iarnă. Sau cum un pod peste Ar­geş, foarte aproape de obosita Au­to­str­a­dă Bu­cu­reşti-Piteşti, a fost culcat de o simplă viitură fără ca, de cinci ani, cineva să se învrednicească să-l re­­pună pe pi­cioare. Şi nu putem să nu ne întrebăm cum rezistă peste seco­le marile construcţii din secolul al XIX-lea.

Sunt mai multe explicaţii. Ele au fost ridicate într-o perioadă în care lucrau la Bu­cu­reşti câţiva mari ar­hi­tec­ţi străini. În perioada în care s-au afirmat puternic mari arhitecţi ro­mâni. Ion Mincu a semnat planurile Pa­latului Administrativ din Galaţi. Petre Antonescu şi-a legat nu­mele de Palatul Ministerului Lu­cră­rilor Publice (azi: Primăria Capitalei). Ion D. Berindei a făcut proiectul Pa­latului Administrativ din Iaşi (azi: Pala­tul Culturii). Grigore Cerchez a semnat planurile Palatului Şcolii Superioare de Arhitectură. Şi deasupra tuturor a fost Anghel Saligny, despre care Enciclopedia Britanică consemnează: "Inginerul român a fost un deschizător de drumuri în uti­li­zarea be­tonului armat în construcţia si­lo­zu­rilor de cereale; cea mai im­por­tan­tă lucrare a sa este proiectarea şi construcţia podului de peste Dunăre, de la Cernavodă (1890-1895), cel mai lung din Europa în acea vreme".

O vreme în care ambiţia de a face bine lucrurile se întindea de la constructorii Podului de la Cernavodă până la lustragiii din Gara de Nord.
Inevitabil, în societatea noastră, aflată într-un proces total de primenire, au fost redeschise şi vechi răni, au răzbătut şi vechi ranchiune, vechi egoisme naţionale. Şi am văzut ex­tinzându-se şi confruntarea pentru ierarhii politice, sociale, economi­ce. Dar dacă nenumărate idei şi in­te­re­se îi despărţeau, i-a unit pe toţi do­ri­n­ţa de a schimba România. Şi au schimbat-o.

×
Subiecte în articol: editorial