Unde s-ar mai naşte azi Iisus din Nazaret?

Azi, în dimineaţa de Ajun, copiii lunecă, duşi de mame sau bunice, spre poarta cu clopotniţă a bisericii din sat. Unii sunt atât de mici încât, înaintând prin zăpadă, par nişte ulcele înflorate de pământ. Părinţii, la ţară mai ales, ţin la ritualul creştin al împărtăşaniei, pe care prichindeii o sorb din linguriţa întinsă de slujitorul altarului, unii curioşi la gustul neîncercat al licorii, alţii îmboldiţi de autoritatea însoţitoare care nu admite insulta, prin plâns şi opoziţie, a simbolurilor cereşti.

S-a născut Dumnezeu Omul, în maternitatea de fân a Bethleemului, încălzit de respiraţia blajinelor patrupede, calorifere pe cale de decimare în zilele noastre. Fiul lui Dumnezeu şi Fiu al Omului totodată, zămislit în pântecul Mariei, a iscat, încă de mic, pe pământul Iudeei, vâltoare în poporul de jos şi spaimă răzbunătoare în irozii puterii. Puterea, ca şi azi, nu îngăduia rivali care s-o pună în pericol şi să-i strice rânduielile cametei, legile neştirbite ale furtului, stăpânirea prin spaimă şi fariseice jonglerii a celor consideraţi cu îndreptăţire proşti. De ce proşti? Pentru că chiar se manifestau ca proştii, înghiţind manipulări şi suportând fără crâcnire orice obidă venită de la corifeii puterii şi satrapii averilor nemăsurate. Venirea acestui omuleţ învelit în cârpe şi mutat dintr-un loc în altul spre a fi salvat de sabia care tăia de-a valma prunci, doar, doar L-o nimeri pe El, a lăsat, făcându-se matur, în urma Lui pilda de neatins a curăţeniei sufleteşti. A trăit, cum zicea diaconul Arghezi, “desfăcându-şi puterile în miracole” şi neţinând seama de nici-un calapod. Mărirea, meschinăria socială, pizma care ne muşcă şi ne latră i-au fost străine. N-a strâns averi fiindcă le găsea netrebuitoare. N-a bătut la uşi să ceară dregătorii, n-a dat şperţ să se facă administrator al neputinţelor altora iar când a fost lovit a întors, drept replică, un obraz de bunătate şi iertare. Învăţăturile pruncului născut în iesle şi păzit de frig de respiraţia blândelor vietăţi au umplut lumea şi, două mii de ani după ce aceiaşi care-l adulaseră l-au suit pe cruce, încă trecem pe la biserica unde portretul-icoană îi stă pe pereţi. Ne închinăm Lui, aşa cum ne închinăm tatălui său ceresc şi mamei sale, alegându-ne icoanele şi sfinţii martiri, arşi sau tăiaţi pentru credinţa lor în bine. Dumnezeu n-a îngăduit ierarhii şi gelozie în familia Lui cerească, nu-i supărat că mulţi se roagă Mariei, iar alţii, Dumnezeului Fiu. Regii pământeni impun reguli de netrecut şi nu o dată, istoria ni-i arată decapitându-şi soaţa sau fiii pentru vina de a fi mai iubiţi ca ei.  În biserică, Dumnezeu ne lasă să alegem liberi, pentru confesiuni sufleteşti, iar ochii din icoane ne privesc cu aceeaşi distanţă care ne ceartă şi apără. Suntem vrednici azi de pilda bunătăţii? Ar mai fi loc, în vreo iesle, să se mai nască Iisus? Las cititorului meu libertatea de a răspunde fiindcă îndoielile mele sunt nevrednice şi ar putea strica încrederea că binele există, iar bunătatea nu şi-a dat obştescul sfârşit.