x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Unitatea de măsură a părerilor

Unitatea de măsură a părerilor

de Tudor Octavian    |    23 Feb 2009   •   00:00

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3



Dacă suntem atât de diferiţi pe dinafară, înseamnă că şi pe dinăuntru suntem altfel, că la pian, de exemplu, se cântă nota sol, iar la ascultare unul aude re şi altul do. Daltonismul nu e decât una din multele deosebiri în percepţia culorilor. Zicem despre o floare că e roşie, dar Dumnezeu ştie ce neam de roşu vede fiecare. Am cunoscut un cuplu vârstnic, femeia mai înaltă cu un cap decât bărbatul, iar acesta mătăhălos şi cu o faţă  rotundă, de negustor de coloniale de pe vremuri. În târg, lumea vorbea cu admiraţie că s-au căsătorit de curând din dragoste. Îşi abandonaseră amândoi familiile ca să fie împreună şi să-şi scrie versuri, pe care uneori le recitau în public trimiţându-şi priviri galeşe de oameni – cum obişnuiau să spună cândva bunicii – loviţi cu leuca.

Dragostea în sine e adesea o orbire, dar de data asta nimerisem peste un caz de viciere colectivă a privirii. Cei doi erau trecuţi bine de şaizeci de ani, iar doamna chiar cu mai mulţi ani decât domnul. Clauza sufletească funcţionează când nu intervine ridicolul. Nu trebuia să fii un ins rău din fire, ca să te referi la evidenţe: adorata arăta ca o barză, domnul ca un hipopotam. Pe moment, sub presiunea poveştii care înnebunise urbea mi-am cenzurat opiniile. Am conchis că vedeam greşit acolo unde un întreg oraş vedea sublimul. În sfârşit, se întâmpla şi în târgul lor ceva deosebit. Dacă eu nu reuşeam să mă emoţionez, era treaba mea. Poate că aveam un deficit de reacţie la tandreţe, poate că îmi construisem părerea despre iubire din romane şi din filme, pe când cei doi se mulţumeau cu ce le oferea viaţa, realitatea.

Mi s-a mai întâmplat un lucru ciudat. Am probat o pereche de pantofi, însă, ca să-i pot încălţa, a trebuit să încerc două. Am descoperit că la stângul aveam numărul 42, pe când la dreptul, 43. Ciudat nu era că îmi crescuse un picior, fiindcă m-am obişnuit cu compensaţiile. Dacă mi-a crescut un picior însemna că mi se micşora o ureche. Sau că mi se lăţise o palmă. După 50 de ani, organismul compensează. Cheleşti, dar ţi se îndeseşte părul pe spate. Îţi slăbeşte vederea, dar faci burtă. Ciudat era altceva. Răscolind cutiile de pantofi, am dat peste una în care dreptul era 42, iar stângul 43. Un băr­bat, care avea aceeaşi problemă, fusese mai isteţ decât mine. Vânzătorul nu părea deloc afectat de incident. I-am spus ce ştiam, că omul creşte până la douăzeci şi cinci de ani, însă, ca să-ţi crească şi laba unui picior, independent de cealaltă, e prea de tot. La raionul de îmbrăcăminte, mi-a zis el, vin persoane cu o mână mai lungă. Aia da problemă. Din păcate, cei mai mulţi nu vor să accepte că nu-s la fel ca toată lumea. Poţi să le dovedeşti cu metrul în mână, mai ales la cucoane, că au avut o părere exagerată despre perfecţiune. Te reped şi te reclamă la şefi.
Eu le-aş înţelege, am mai zis. Nici mie nu mi-e uşor să aflu că până şi la laba piciorului totul e o părere.

×
Subiecte în articol: editorial