x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Universul

0
Autor: Tudor Octavian 07 Sep 2007 - 00:00
M-am găndit pentru prima oară la Univers pe linia lui 19, cu foarte mulţi ani in urmă, pe vremea cănd tramvaiul pleca din rondul de la Sfănta Vineri şi o lua oblu spre Balta Albă şi spre dracu-n praznic.

N-am mers cu 19 pănă la capăt niciodată, iar motivul merită să fie spus cu bărbăţie: Mi-a fost frică de infinitul pe care am inceput să-l simt după primele opt sau zece staţii. Pănă la acea dată, universul drumurilor mele prin Bucureşti nu fusese mai mare de cinci, şase staţii. Nici nu concepeam unul de douăzeci de staţii.


Mi se pare corect să măsori universul cu staţiile de tramvai. Staţii planetare pe Marte şi pe Venus sau staţii de tramvai, pentru mine erau şi au rămas totuna. Şi trenurile au staţii, dar trenul nu merge, ca tramvaiul, pănă la un capăt. Trenul merge intr-o direcţie. Capătul liniei de tramvai era locul unde se termina oraşul şi incepea cămpul. Pănă a mă urca in 19, ca să ajung la blocul unui ins căruia urma să-i iau un interviu, nu simţeam nevoia să vorbesc de univers. Un critic scrisese, e drept, despre cartea mea de debut că universul ei de idei i se subţia de la jumătate incolo, dar ce putea să insemne asta nu-mi era deloc clar. După ce am mers primele zece staţii, socotind că mersesem destul ca să fi ajuns unde trebuia, un călător mi-a explicat că drumul de-abia incepea. Orice drum care abia incepe, cănd tu crezi că ai ajuns la capăt, e de natură să te bage la idei. Intre staţii, vedeam pălcuri de blocuri şi apoi maidane nesfărşite. Din felul in care se urmau blocurile cu maidanele, mi s-a năzărit că prea multe blocuri n-o să mai văd, că in curănd oraşul, care pănă atunci muşcase din cămp, avea să fie muşcat el de bărăganul din jur. De un univers ostil şi al nimănui. L-am intrebat din nou pe omul care-mi spusese că şi el tot pănă la capăt mergea dacă mai e mult şi el a răs: Ohoho, să fii matale sănătos căt mai e! Rămăsesem singur in tot tramvaiul şi m-a luat frica. Universitarul căruia trebuia să-i iau un interviu imi spusese că blocul lui era ultimul din cartier şi că de pe o fereastră vedea blocuri, iar de pe alta, lanuri de grău. Iar noaptea, numai cerul şi stelele.


M-am infiorat la găndul că nu exista de fapt nici un capăt, că de aceea coborăseră toţi călătorii, fiindcă ştiau asta, ştiau că tramvaiul avea să-şi ia la un moment dat zborul de pe linii ca să se ducă spre nicăieri, in infinit, in adevăratul univers, cel veşnic, care nu putea fi subţiat ori scurtat după cum le venea pe chelie criticilor literari. Am coborăt ca un răufăcător la mijlocul drumului, iar cănd m-am găsit pe asfalt am rupt-o la fugă indărăt. Şi am fugit ca un disperat pănă la primul pălc de blocuri. Apoi, pănă la staţia unde te urcai in tramvaiul care revenea din marele neant, ca să-şi ducă pasagerii la rondul de la Sfănta Vineri. Acolo unde incepea universul meu strămt, dar sigur, de student: facultate, bibliotecă, cinematografe, cămin şi cantină.
Citeşte mai multe despre:   pană,   editorial,   staţii

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de