Unul de-al nostru

Nici acum, dupa mai bine de cincizeci de ani, primul atelier de ar­tist plastic, in care am fost invitat sa intru, nu-mi spune mai mult decat mi-a spus atunci. Fiind insa primul, il tin minte cu un staruitor simtamant de recunostinta. Un simtamant de gratitudine insotit insa de unul de vinovatie, pentru ca artistul si opera lui nu ma pasionau. Ma uitam din strada in curte, la ferestrele atelierului, ca un provincial care eram. Ma uitam la o lume inaccesibila.

Nu o pizmuiam. Eram pregatit sa o inteleg si sa ma tin in preajma unor artisti cu aplomb la vremea aceea, dar nu sa-i si admir neconditionat, doar pentru ca aveau un atelier in Strada Pangratti cea ravnita de toata obstea. In timp ce priveam ca vrajit la ferestrele luminate ale parterului, sculptorul iesit sa fumeze s-a sesizat de prezenta mea si mi-a facut semn sa intru in curte. Apoi, cu un gest prevenitor, ca si cum stia ce speriosi sunt novicii care se opresc la gardurile atelierelor cu maestri, m-a poftit inauntru.

Dupa ce m-a iscodit cu delicatete ce si cum si s-a aratat flatat de tot ce stiam despre dansul, a devenit dintr-odata mai mult decat cordial.

Aveam douazeci de ani, artistul era trecut de saizeci, dar climatul era unul colegial. Unul de acceptare, fara clauze stanjenitoare. Ar fi poate mai potrivit sa spun ca sculptorul s-a purtat astfel cu mine pentru ca era o fire bo­noma, dar cred ca as rata esen­ti­alul, si anume ca bunavointa lui avea un discret suport pedago­gic. Avea el, artistul, intr-adevar o fire cumsecade, insa si un deficit de apreciere pentru creatia sa, iar eu eram un aluat care putea fi mode­lat. M-a intrebat care din lucrarile din atelier imi starneau un interes mai mare decat celelalte si de ce. Sculptorul avea obiceiul sa ras­pun­da tot el. Si nu cu o propozitie, ci cu un lant de dubitatii de genul: Toate? Nici una? Cele mari? Cele re­produse in carti si in reviste? Sculpturile in lemn? Poate nu­du­rile de marmora?

Faptul ma ajuta, pentru ca nu aveam nici o parere. Atunci, ca si in alte randuri dupa aceea, am fost explicit doar cu artistii si cu ope­re­le care imi picau bine mental si su­fleteste. Pentru ce-mi ramanea strain, preferam sa nu am pareri sau sa le aman. Ca a fost un mo­ment pedagogic de ambele parti, am avut ocazia sa ma conving peste ani, cand sculptorul, de acum octogenar, le-a povestit unor co­legi intamplarea cu mult adaos me­taforic, ca pe un exemplu de cum functioneaza providenta. Unul dintre colegii de la Pangratti mi-a istorisit, la randu-i, scena, precizand: Era foarte mandru ca te-a adjudecat, ca te-a simtit de-al nostru! A zis el "de-al nostru?", am intrebat. Chiar asa a zis, "de-al nostru", mi-a raspuns sculptorul mai tanar.