x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Urmărit general pentru că fusese citat de Stalin

0
Autor: Ion Cristoiu 18 Iul 2009 - 00:00

Cordoane de mi­liţieni şi se­curişti opreau pe toţi cei care veneau din munţi şi-i supu­neau unui inte­ro­gatoriu riguros, pentru a afla dacă nu cumva întâl­niseră în cale in­sul din foto­grafie, o foto­grafie de bu­letin a lui Vasile Mălurică, mărită până la propor­ţiile unui tablou.



Se îmbogăţise după ce pusese pe roate o firmă de sicrie pentru papagali. Nu văzuse în viaţa lui asemenea păsări. Le ştia doar din poze, şi socotea că nu sunt mai mari decât o răţuşcă. Din ce văzuse prin poze, din ce mai citise prin alma­nahuri, rămase convins că papagalii sunt un fel de omuleţi cu cioc şi pene colorate. Zadarnic încercase băiatul lui, Grigoriţă, sculer-matriţer la Floreşti, să-l contrazică,  demonstrându-i cu manualul de Zoologie în faţă că e vorba doar de nişte păsări. Pantelimon Cuţă credea mai de­parte că papagalii au suflet. Cu aceeaşi tărie cu care credea că între toamnă şi iarnă e un perete pe care Dumnezeu îl dă la o parte, apăsând cu degetul arătător pe un buton din braţul fotoliului de stăpân al Universului.

Poate de aceea sicriele sale făcuseră ravagii în Occident. Produsele concurente - susţineau îndureraţii proprietari ai papagalilor decedaţi - erau prea reci, prea lipsite de căldură. Pantelimon Cuţă închipuise nişte cutiuţe de forma unor vile, în care păsările moarte ur­mau să fie aşezate în pătuţuri, cu li­ghea­ne în mi­niatură, conţinând grăunţe în minia­tură şi, de asemenea, cu portretul răpo­satului prins în perete pe post de icoană. Avusese unele probleme cu preotul din sat, care susţinea, nici mai mult, nici mai puţin, că sicriele încălcau datina creş­tină, lăsând impresia nocivă că papagalii sunt de credinţă catolică. Or, zicea preotul, e lucru ştiut că-n Ţara Româ­neas­că religia dominantă e cea ortodoxă, şi, în consecinţă, nu numai oamenii, dar şi vie­ţui­toarele - de la bou până la pitulice - tre­­buie îngropate după regulile ortodoxiei.


HĂITUIALA ÎNFRICOŞĂTOARE
Citat de însuşi marele Stalin alături de alţi ţărani din celelalte ţări de democraţie populară, Vasile Mălurică din Vintileasa Vale fu căutat trei zile şi trei nopţi de de­taşamente speciale ale Miliţiei şi Securităţii prin munţi, unde plecase să facă rost de un car de fân.

Se primiseră dispoziţii clare să fie adus de urgenţă la Bucureşti, pentru a fi fe­licitat în cadru festiv de Gheorghe Ghe­or­ghiu Dej. Şi mult timp după aceea, Vintileasa şi toate satele din munţi aveau să-şi amintească îngrozite de această hăituială înfricoşătoare, cum nu mai văzuseră şi nici n-aveau să mai vadă vreodată. Deoarece Vasilica, nevasta lui Mălurică, nu ştia altceva decât că e pe undeva prin munţi, după fân, fură luate la rând, pas cu pas, casă cu casă, şură cu şură, livadă cu livadă, toate satele din munţi de detaşamentele Miliţiei şi Securităţii înşirate în lanţuri de trăgători. Pu­ternice reflectoare aduse de la antiae­riană, dublate de elicoptere, răscoliră pădurile colţişor cu colţişor, peşteră cu peşteră. Cordoane de miliţieni şi securişti opreau pe toţi cei care veneau din munţi şi-i supuneau unui interogatoriu riguros, pentru a afla dacă nu cumva întâlniseră în cale insul din fotografie, o fotografie de buletin a lui Vasile Mălurică, mărită până la proporţiile unui tablou. Nimeni nu-l întâlnise. Unii dintre cei interogaţi se jurau că în viaţa lor nu auziseră de un asemenea nume şi nu văzuseră un asemenea om, cu atât mai mult asemenea boi, pentru că posturile de control arătau şi fotografiile mărite ale celor doi boi cu care plecase gospodarul în munţi, după fân, întrebând dacă nu cumva văzuseră totuşi măcar carul celui căutat, tras undeva, într-o curte, şi boii dezlegaţi şi rumegând liniştiţi.

Alţii însă, obişnuiţi cu asemenea inte­ro­­gatorii, răspundeau imediat, invadaţi de o lumină strălucitoare, că, da, îl văzu­seră, avea  asupra lui o mitralieră şi o staţie de radio, pe care ei o auziseră co­mu­nicând cu trupele NATO, staţionate în Germania Federală. Îl găsiră după trei zile şi trei nopţi de căutare la o stână în munţi, la câţiva kilometri de Tulnici, în timp ce se târguia cu ciobanul pentru o putină de brânză.
Nici după ce s-a întors acasă de la Bucureşti, de la festivitatea la care a fost decorat de însuşi Gheorghiu Deaj, Vasile Mălurică n-a înţeles ce făcuse de-l arestaseră.


PRIPORUL
Vasile Scarlat urcă priporul în Deal de vreo jumătate de zi. Pusese în căruţă cam vreo tonă de coceni. I-ar fi putut transporta în mai multe rânduri, dar, lacom cum era, se gândise că, mai cu binele, mai cu răul, vaca se va descurca. La început, vaca abia dacă reuşi să mişte căruţa din loc. Era un animal costeliv, cu coarnele mari, cum sunt toate vacile sterpe. În plus, mai şi şchiopăta puţin. Cocenii depăşeau cu mult marginile căruţei. Ocupau trei sferturi din carosabil. Cât timp ţinuse şoseaua naţională, Vasile Scarlat se alesese de la şoferi cu  mii de înjurături. Ba unul voise chiar să-l bată. Coborâse din maşină înarmat cu o rangă. Vasile Scarlat păşea însă atât de liniştit, ţinând vaca de lanţ, că respectivul se lăsă pă­gu­baş. Mai greu a fost cu urcatul priporului. Vaca făcea jumătate de metru, după care se oprea. Între timp, dealul îşi desfăşura viaţa sa intensă. Trecură pe lângă el, du­cându-se şi întorcându-se de la muncă, tractoriştii fermei de pruni şi vişini.

Un camion cu cisternă cărase apă pentru Virgil Căiţă, care-şi ridica un grajd din beton armat. Copiii plecară şi veniră de la şcoală. De fiecare dată îi dăduseră "Bună ziua" sonor şi distinct, cum îi învăţase doamna învăţătoare. Numai căruţa lui încărcată cu o tonă de coceni continuase să urce, să urce întruna, priporul de nici douăzeci şi cinci de metri lungime.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   munti

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de