Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
ÎNTR-O LIBRÅRIE, un neam prost între două vârste mi se uită peste umăr la cartea pe care o r&am
ÎNTR-O LIBRÅRIE, un neam prost între două vârste mi se uită peste umăr la cartea pe care o r&am
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
ÎNTR-O LIBRÅRIE, un neam prost între două vârste mi se uită peste umăr la cartea pe care o răsfoiesc. E un volum monumental – Reşedinţe şi familii aristocratice din România – editat într-o formulă compatibilă cu întreg cuprinsul albumului de Institutul Cultural Român. Când îi dau de înţeles insului că participarea lui mă stânjeneşte, acesta se dă deoparte cu două, trei cuvinte de compromis, care ar fi să însemne şi "Scuze!", şi o laudă la ce i-a fost dat să vadă în carte: "Mamă, ce de palate aveau!". Sunt exact vorbele cu care am fost crescut şi învăţat şi eu de-a lungul evului mediu comunist, că aristocraţii şi boierii aveau conace, vile şi palate. Nu că le-au construit, ci că le-au avut. Prin urmare, nu conta faptul că le-au clădit şi i-au dat României un alt chip decât acela al bordeielor de câmpie, ci faptul că le-au locuit. Din multe fotografii se vede şi ce au devenit civilizatele reşedinţe după ce, alungându-i şi nimicindu-i pe cei care le-au edificat, le-au avut noii stăpâni: grajduri ale CAP-urilor, cămine culturale în ruină, case de odihnă pentru nomenclatură, vestigii ale nimănui. Altfel spus, ale statului.
AVÅND DE-A FACE cu mai mulţi urmaşi ai unor pictori – şi interbelici, şi decedaţi în deceniile de după război – aceştia mi s-au plâns că statul nu mişcă un deget întru cinstirea artiştilor, nu tipăreşte albume, nu le organizează expoziţii omagiale. Mai toţi urmaşii au vândut operele părinţilor lor şi, vânzându-le, şi-au rotunjit binişor traiul, au prăduit şi au risipit pentru bani tot: şi fotografii de formaţie ori de atelier, şi documente, unii chiar şi şevaletele. În socotinţa lor însă, de memoria defuncţilor şi de cheltuiala pentru perpetuarea ei ar trebui să se ocupe doar statul. N-am cunoscut nici un urmaş care să se simtă obligat a face el ceva semnificativ pentru postumitatea alor săi. Cei care au scos o broşură ori au încropit o expoziţie în săli fără prestigiu şi fără public au gândit momentul ca pe un parastas cultural. Cunosc urmaşi care din banii obţinuţi pe câteva din tablourile artistului familiei i-ar fi putut tipări acestuia un album monografic de luat în seamă.
FOTOGRAFII lucrărilor lui Brâncuşi, timoraţi de simplitatea acestora, s-au simţit îndreptăţiţi să le "interpreteze" pozându-le din unghiuri forţate, venind cu lumini şi umbre în exces, adăugându-le un lirism de larg consum, de care acestea n-au nevoie şi care pe artist l-ar fi scandalizat. Într-o expoziţie retrospectivă recentă a unuia din fotografii "oficiali" de dinainte de 1989 ai operei brâncuşiene, sculptura Domnişoara Pogany are, datorită regiei luminii, misterul monden al unei pisici siameze. "Interpretarea" operei lui Brâncuşi e o boală naţională. E întors din universalitate în mijlocul ogrăzii, în opinci şi-n condiţia de fiu al satului.
ÎNTR-O LIBRÅRIE, un neam prost între două vârste mi se uită peste umăr la cartea pe care o răsfoiesc. E un volum monumental – Reşedinţe şi familii aristocratice din România – editat într-o formulă compatibilă cu întreg cuprinsul albumului de Institutul Cultural Român. Când îi dau de înţeles insului că participarea lui mă stânjeneşte, acesta se dă deoparte cu două, trei cuvinte de compromis, care ar fi să însemne şi "Scuze!", şi o laudă la ce i-a fost dat să vadă în carte: "Mamă, ce de palate aveau!". Sunt exact vorbele cu care am fost crescut şi învăţat şi eu de-a lungul evului mediu comunist, că aristocraţii şi boierii aveau conace, vile şi palate. Nu că le-au construit, ci că le-au avut. Prin urmare, nu conta faptul că le-au clădit şi i-au dat României un alt chip decât acela al bordeielor de câmpie, ci faptul că le-au locuit. Din multe fotografii se vede şi ce au devenit civilizatele reşedinţe după ce, alungându-i şi nimicindu-i pe cei care le-au edificat, le-au avut noii stăpâni: grajduri ale CAP-urilor, cămine culturale în ruină, case de odihnă pentru nomenclatură, vestigii ale nimănui. Altfel spus, ale statului.
AVÅND DE-A FACE cu mai mulţi urmaşi ai unor pictori – şi interbelici, şi decedaţi în deceniile de după război – aceştia mi s-au plâns că statul nu mişcă un deget întru cinstirea artiştilor, nu tipăreşte albume, nu le organizează expoziţii omagiale. Mai toţi urmaşii au vândut operele părinţilor lor şi, vânzându-le, şi-au rotunjit binişor traiul, au prăduit şi au risipit pentru bani tot: şi fotografii de formaţie ori de atelier, şi documente, unii chiar şi şevaletele. În socotinţa lor însă, de memoria defuncţilor şi de cheltuiala pentru perpetuarea ei ar trebui să se ocupe doar statul. N-am cunoscut nici un urmaş care să se simtă obligat a face el ceva semnificativ pentru postumitatea alor săi. Cei care au scos o broşură ori au încropit o expoziţie în săli fără prestigiu şi fără public au gândit momentul ca pe un parastas cultural. Cunosc urmaşi care din banii obţinuţi pe câteva din tablourile artistului familiei i-ar fi putut tipări acestuia un album monografic de luat în seamă.
FOTOGRAFII lucrărilor lui Brâncuşi, timoraţi de simplitatea acestora, s-au simţit îndreptăţiţi să le "interpreteze" pozându-le din unghiuri forţate, venind cu lumini şi umbre în exces, adăugându-le un lirism de larg consum, de care acestea n-au nevoie şi care pe artist l-ar fi scandalizat. Într-o expoziţie retrospectivă recentă a unuia din fotografii "oficiali" de dinainte de 1989 ai operei brâncuşiene, sculptura Domnişoara Pogany are, datorită regiei luminii, misterul monden al unei pisici siameze. "Interpretarea" operei lui Brâncuşi e o boală naţională. E întors din universalitate în mijlocul ogrăzii, în opinci şi-n condiţia de fiu al satului.
