Urşi asasinaţi şi iobagi cu buzunare de interlop

Din cand in cand, prea des din pacate, imi ajung la urechi jalnice povesti vanatoresti, iar fotografiile ce-mi parvin de la 'surse' le confirma uratenia. Ferita de ochii lumii, la adapostul padurilor carpatine – cat a mai ramas din ele – prostia omeneasca e in floare si mereu in actiune sangeroasa. Fie ca se lafaie sub palariuta vreunui director de 'clasica' asociatie judeteana de vanatoare si pescuit – AJVPS –, fie ca zace sub palaria cu boruri largi a vreunui falos si obez patron de firma co­merciala cinegetica sau de club vanatoresc privat, fie ca priveste prin ochelarii icteric-fumurii ai 'clientului' platitor si cu arma scumpa, prostia este unica si vanjoasa.

Nu vorbesc de prostia tolomacului, cea care imbraca formele oligofreniei, ci de prostia sprintara: stapana nesa­tuilor de bani, gipane, toale de firma, pitipoance si vile cu 'plasme' cat tabela de marcaj din Ghencea, cei al caror succes in viata se cere confirmat inevitabil prin dobandirea si expunerea trofeului de 'vanat mare'. Blana si craniul ursului brun sunt un astfel de obiect.

De peste 20 de ani, Carpatii sunt raiul crimelor cinegetice, iar ursul brun – in ciuda legilor europene care ii asigura 'protectie integrala' –, a ajuns tinta glontelui oricarui nichipercea imbogatit, occidental sau au­toh­ton. Mezelarul cu portofel gros sosit din Barcelona, croitorul de lux din Frankfurt, 'regele sucurilor' din Franta ori te miri ce fost sportiv abia alfabetizat ajuns afacerist, devin brusc clienti conform sloganului de chelner 'clientul nostru, stapanul nostru'. Obligatoriu de satisfacut prin asasinarea ursului, ei beneficiaza de temenelile gazdelor – niste silvicultori franti de sale, pripasiti in cinegetica –, cele care, ultimilor, le confirma funciarul cuget de iobag. Cel pe care nu il poate ascunde niciuna dintre marfurile mai inainte enumerate, achizitionate, la propriu, pe 'blana ursului din padure'. Caci asa e in Romania atunci cand, afland ca e rentabil, ai urmat silvicultura stiind ca Dumnezeu a dat, iar tu poti lua de-a gata, ca de pe tarlaua lu’ babacu’ si vinde scump: paduri si salbaticiuni. Ceea ce nu poate face nicidecum un amarat cu vocatie – dascal, medic, scriitor –, ori un pensionar.

'Absolut jalnice faptele, lauda cu ele si atitudinea. Cea a oficialilor din vanatoare si cea jurna­listica. «Un grup de spa­nioli etc.» – niste neica-nimeni carora, daca platesc si sunt nemultumiti de ce au ucis, alti neica-nimeni le pun pe tava pa­trimoniul natural. Si alti neica-nimeni ii lauda pe toti in ziare. Tara de iobagi, in cuget si nesimtiri' – comentasem la citirea unui reportaj care, incepand cu acele cuvinte, elogia un recent macel ursin facut pe teritoriul AJVPS Fagaras. In consonanta cu stupi­dul entu­ziasm al condeierului de provincie, bucuros ca romanii si ursii lor sunt luati in seama de gloantele ibericilor, Sorin Suler, directorul filialei de vanatoare pomenite, isi umfla si el penele de serb: 'Spaniolii au fost initial la Rupea pentru vinatoare, dar pentru ca acolo n-au fost multumiti de rezultat, au ajuns la noi. Aici s-au aratat foarte impresionati de numarul mare de animale care traiesc in zona Fagarasului. La o singura goana, vinatorii au impuscat patru ursi. Au fost niste exemplare foarte frumoase, cotate cu medalii de argint si aur'.

Asadar, in ciuda faptului ca legea prevede, dupa derogari argumentate, numai vanarea selectiva, ici si colo, a cate unui urs periculos pentru oameni, ori naravit la vite, la Fagaras s-au ucis 'la goana', ca la iepuri, patru ursi, tragandu-se in ce a iesit la pusca, la intamplare, absolut la repezeala si neselectiv. Asadar, patru ursi inocenti, neavand nimic cu motivele de derogare, au cazut prin stradaniile si de pustile unor nespalati. Zic 'nespalati' fiindca o fotografie de atunci ilustreaza hidoasa realitate: intr-o caruta sunt aruncate, claie peste gramada, amintind de transporturile asasinatilor de la Auschwitz, cadavrele a patru ursi.

Unul asupra celuilalt, in macabre pozitii '69'. Au ochii deshisi, privind tragic spre cerul ultimei lor paduri, in vreme ce sangele, picurand din boturile deschise, se intoarce in pamantul acesteia. In jurul lor, zelosi si pripiti, forfotesc 'rumani', ilustrand perfect intelesul pe care etnonimul 'ruman' il avea in evul mediu: acela de iobag. 'Nobilul' client este alaturi, legat la ceafa cu o bandana, carpulita aceea penibila si soioasa, ce confera oricarui complexat transpirat aerul de pirat si barbat. Da ceva indicatii. E bine hranit si izul lui pare sa strabata, impletit cu cel al localnicilor, pana la privitor. Fotografia este sinteza unui intreg prezent romanesc: un invalmasag dece­rebrat de victime, slugoi si pro­fitori.