Utopia nu salvează România

Liga Campionilor perpeleşte în această etapă un fotbal de uzură. Echipele mari, echipele cu potenţial de joc recomandat de performanţe recente sau de tradiţie nu forţează comenzile. Abordează cu o oarecare lehamite meciurile care nu au darul de a furniza sentinţe definitive.

Micuţii, dimpotrivă, îşi doresc din tot orgoliul de care sunt capabili să profite de letargia granzilor şi forţează cât pot ei conjunctura care în astfel de condiţii le este oarecum favorabilă. Dar cât pot ei se pare că nu le este suficient pentru a sări pârleazul nici chiar atunci când adversarii îi tratează la preţ de matineu. De aceea, rezultatele înregistrate până acum în Ligă nu aduc cu sine cine ştie ce deliciu al surprizei. Iar noi nu avem decât să resuscităm resurse serioase de subiectivism pentru a rezista fără aţipeală la filmele fotbalistice dinspre miezul nopţii.

Meciul CFR-ului cu AS Roma a reprezentat o bună momeală prin care Liga Campionilor ne-a făcut părtaşi la punctele ei de rating. Clujenii ne reprezentau pe de-a-ntre­gul, ca singura echipă românească participantă în competiţie. Dar nici AS Roma nu ne era adversară în totalitate.

La italieni a fost titular Lobonţ şi este posibil ca tot de Lobonţ să legăm speranţele noastre în meciul naţionalei de la Paris. Soluţia ideală pentru noi ar fi venit dintr-o evoluţie de excepţie a clujenilor. O evoluţie care să aducă şi victoria CFR-ului, dar şi o risipă considerabilă de oportunităţi cauzată de fantasticele intervenţii ale lui Lobonţ.

Utopia n-a salvat însă România. CFR a pierdut meciul cu italienii. Iar barele porţii au fost cu mult mai salvatoare pentru AS Roma decât intervenţiile lui Lobonţ. Am fost abandonaţi aşadar într-un obişnuit consum de regrete. Şi, pentru ca meniul să fie tradiţional românesc, am găsit şi un ţap ispăşitor.

Pe bietul Traore, ăl de a risipit două mari ocazii de gol, ăl de a nime­rit de două ori bara tocmai atunci când poarta lui Lobonţ era extrem de primitoare. Pricinoşii n-au decât să rumege îndelung poveşti despre marea vinovăţie a lui Traore. Eu n-am nici un motiv să-l condamn. Nici măcar pentru egoism. În teren, şi mai ales în careu, jucătorul are la dispoziţie doar fracţiunea de secundă pentru a decide. De aceea mai acţionează şi instinctiv. Traore n-a ales şutul pentru a nimeri bara. El a crezut că va marca, şi o astfel de aspiraţie nu este de condamnat.

Cârţu a păţit-o invers în cariera sa de jucător. Situaţie pe care Cămătaru o invocă în speranţa că Sorin Cârţu îl va înţelege pe Traore. Într-un meci, Titi Teaşcă, antrenor al Craiovei, ţipa din răsputeri la Cârţu să paseze. Cârţu, rebel din fire, nu şi-a ascultat antrenorul. A continuat faza, driblând spre linia de fund a terenului şi, de acolo, dintr-o poziţie aproape imposibilă, a şutat la poartă şi a înscris. Execuţie de maestru. Ceea ce nu înseamnă că Teaşcă l-a iertat. Nu! L-a înjurat în continuare, devenind personaj de poveşti glumeţe. Sper să nu devină şi Cârţu băiat de glumă, băiat de râs. Sper ca Sorin să-l înţeleagă pe Traore.

Liga ne-a oferit prilejul să ne bucurăm şi pentru Cristi Chivu. Chivu, vesel integralist în victoria prin care Inter i-a răpus pe cei de la Werder. Prilej de bucurie pentru românii care iubesc şi pricep fotbalul. Nu însă şi pentru buboşi. Buboşii care fac râie atunci când Chivu îi priveşte de la înălţimi niciodată accesibile leprelor n-au să tacă şi să mai înghită o dată. Încă o dată, şi tot aşa înainte.