Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un cotidian observa în urmă cu două săptămâni că populaţia a scăzut în prima jumătate a lui 2010 cât în tot anul 2009. Şi numărul românilor se reduce accentuat, evidenţiind amplificarea fenomenului de îmbătrânire, în condiţiile în care după 2004 s-au născut constant mai mulţi copii decât în perioada anterioară. Ce s-ar fi întâmplat dacă parcurile ar fi rămas la fel de pustii ca în primii cinci-şase ani de după 1990?!
Statisticile confirmă că tot mai multe femei de la oraş îşi amână naşterile după 30 de ani, ceea ce împinge vârsta medie spre 28 de ani - cu trei ani mai mult decât în mediul rural. Iar grădinile publice s-au umplut brusc cu bebeluşi, tocmai fiindcă aceste femei de la oraş, trecute de 30 de ani, nu aveau cum să-şi mai întârzie naşterile. Dar, fie că ne bazăm pe observaţii directe, fie că privim cifrele provenite din seriile statistice, concluziile sunt aceleaşi. A: oamenii tineri nu fac copii dacă n-au locuinţă. B: ei nu-şi permit o casă dacă n-au un serviciu, iar dacă au patru pereţi şi un loc de muncă, atunci C: preferă să emigreze când şefii bătrâni le blochează ascensiunea în carieră. În medii economice dinamice, cum ar fi cel american, oamenii n-au nevoie nici măcar să locuiască în casa lor. Preferă să stea cu chirie şi - în loc să-şi blocheze 60.000-70.000 de dolari într-un apartament - să investească banii într-o afacere ori să studieze pentru a deveni mai performanţi, deci mai bine plătiţi.
Cuplurile noastre urbane fac copii târziu fiindcă au pierdut minimum cinci ani din viaţă ca să răzbească într-un mediu ostil. Dar totuşi ceva împinge lucrurile înainte. Lipsa de reforme de sus în jos e suplinită de reforme naturale, de jos în sus. Nu-i bine? O fi, numai că atunci când reformele au doar un motor, adică instinctul fără greş al poporului, nu şi voinţa politică, adică un catalizator care să le accelereze, diferenţa dintre noi şi excomuniştii care au aderat înaintea noastră la UE capătă adevăratele dimensiuni ale unui handicap. Mămicile trecute de 30 de ani şi-ar dori să mai nască şi un al doilea copil, dar nu vor mai risca să-l aducă pe lume. Ţara pierde astfel două braţe de muncă sau - şi mai grav - un creier.
E clar. Din orice unghi am privi problema, vedem cum ratările se răzbună. În loc să urmărim structura populaţiei pe grupe de vârstă şi să observăm că trebuie încurajată natalitatea şi îndreptat îngrăşământul numit forţă de muncă proaspătă către domeniile din ciclul "ne va fi mai bine", asistăm fără reacţie la erodarea solului, a bazei demografice. În cuvinte simple, asta înseamnă că populaţia îmbătrâneşte şi se împuţinează în acelaşi timp. După ani în şir în care am cultivat pasiunea creşterii economice pe sol artificial, n-ar trebui să ne mire că din 23 de milioane de români am rămas mai puţini de 21,5 milioane! Noroc că gândeşte populaţia în locul politicienilor, nu?
Chiar dacă e aşa, din nefericire, copiii care se nasc acum, cu un decalaj gata asigurat, nu pot creşte ca-n poveste, într-o lună cât într-un an. Adică o să fie OK, dar mult mai târziu decât ne-am aştepta. Economia şi forţa de muncă se vor potrivi până la urmă una cu alta, dar hăt!, atunci când tarele comuniste de structură şi mentalitate vor fi, în sfârşit, înlocuite cu o gândire sută la sută capitalistă. Abia nou-născuţii sănătoşi de acum vor fi plasaţi avantajos de o societate care până atunci, chiar dacă ar dispune de forţă de muncă proaspătă, n-ar avea ce face cu ea.
Generaţia puţină la număr născută în ultimii ani de comunism şi primii de tranziţie se îndreaptă spre maturitate şi este lipsită de şansă şi orientare. Ca să treacă de la manelele adolescenţei la cântecul de leagăn al adultului, părinte şi responsabil, aceşti sacrificaţi au nevoie să vadă măcar o speranţă. Cu jale însă, cei mai mulţi vor intra în categoria "jertfe pe altarul tranziţiei". Pentru că abia peste 20 de (bruc)ani - dar de azi încolo, nu din 1990 - în România va fi într-adevăr mai bine.
Dar până şi copiii copiilor noştri vor avea o şansă doar dacă le permitem noi, cei care îi aducem pe lume cu un handicap uriaş: datoriile pe care le facem astăzi ca să achităm costurile unei societăţi care - nu de azi-de ieri, ci de două decenii - îmbătrâneşte urât.
