Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În geamantanul cu care am plecat de acasă, ca să dau examenul de admitere la un liceu militar, căram şi câteva zeci de cărţi. La 13 ani, câţi aveam atunci, găseam că e normal să am cu mine, oriunde aş fi mers, cărţile unor clasici.
Chiar şi culegeri de poezii pe care nu le-am citit niciodată, dar pe care le cumpărasem dintr-un simţământ mai degrabă evlavios decât artistic. Nu conta ce-mi plăcea şi ce nu-mi plăcea, conta ideea că acele cărţi mă tutelau. Aş exagera dacă aş spune că erau echivalentul icoanei, pe care mulţi o iau cu ei în bagaje, dar un pic de icoane tot erau. La 13 ani cântăream patruzeci de kilograme. Am fost acceptat de comisia medicală doar pentru că luasem examenul cu note mari. Cele zece kilograme ale geamantanului plin cu cărţi erau un supliciu. Puneam totuşi atâta îndârjire în relaţia pe jumătate mistică, dacă nu mistică în întregime, cu cărţile acelea încât mama mă lăsa în pace. Nu mai insista să înţeleagă de ce, în timpul vacanţelor, nu le lăsam în şcoală, la cămin, şi le căram de colo-colo ca pe sfintele moaşte.
Mai simt şi acum apăsarea pe umăr a valizei de placaj, mai mă văd şi acum cum o luam iarna, cu zăpada până la genunchi, prin spatele gării, ca să scurtez drumul până acasă, cu valiza aceea umilitor de grea, mutată dintr-o parte într-alta. Îmi fixam ca reper un stâlp de telegraf, până la care să ajung fără să schimb umărul. Înaintam din reper în reper, dar de absurdul situaţiei nu m-am întrebat niciodată. Iată însă că mă întreb astăzi şi nu întâmplător, ci stimulat de mărturisirea unui domn din Petroşani. Când era copil şi era trimis de părinţi cu vaca la iarbă, fiindcă fără laptele ei făceau foame, băiatul se ruga să moară vaca şi astfel să fie lăsat să meargă la şcoală. Domnul din Petroşani nu mi-a zis dacă a rămas sau nu cu o apăsare pe suflet din pricina acelor rugi contra intereselor vitale ale familiei, dar din glasul său răzbătea ceva din patima unui dreptcredincios iertat de viaţă. Acultându-l, m-am simţit şi eu iertat pentru toate exagerările mele în relaţia cu cartea şi învăţatul. Uite, am zis, acum suntem doi, deşi eu n-am avut vacă. Am fost cel puţin doi dintotdeauna. Şi, dacă am fost doi, cu siguranţă am fost zeci, sute de mii. Doar că n-am avut vacă şi nici ocazia s-o mărturisim. N-a fost niciodată momentul pentru omul cu chemare pentru cărţi şi patima învăţatului. Oare câţi copii s-au rugat la Dumnezeu să facă într-un fel ca să poată merge la şcoală? Câţi nu s-au ascuns în poduri şi în hambare ca să citească, fără să fie certaţi de părinţi, "20.000 de leghe sub mări" sau "Contele de Monte Cristo?"
