x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Vacile n-au duminici

0
Autor: Tudor Octavian 28 Ian 2009 - 00:00

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3 l O bună parte din subiectele acestor articole au autori. Ciudat e că autorii îşi dau foarte rar seama, citindu-le, că sunt, de fapt, subiectele lor.



Cuvântul tipărit are şi această virtute, că generalizează ceea ce vine din particular. Iată un subiect de povestire, de nuvelă chiar, minunat, aflat de la doctorul Ioan Dănuţ Tufă, un narator, ca mulţi alţi medici de altfel, cu un dar al detaliului savuros şi din verbul căruia am luat lumină, cum zic popii, o noapte întreagă. Doctorul a istorisit un caz de încontrare la programa şcolară, la prima vedere neînsemnat, dar în timp foarte productiv. Profesorul său de geografie îşi stârnea elevii la călătorii zicându-le după ce le prezenta ţări şi lumi bogate şi libere: Ei, dragii mei, dar aici voi n-o să ajungeţi niciodată! Fraza asta a dospit în memoria medicului şi a multor elevi, care, atunci când s-a putut, au cutreierat planeta, parcă vrând să răzbune o amintire frustrantă. Ce mari sunt profesorii care reuşesc cu o singură frază să modeleze nişte ambiţii îndelung oprimate!

l Sunt întrebat uneori, la modul imperativ, de ce nu-mi dau doctoratul în istoria artei. La câte cărţi ai publicat, e păcat să
n-ai doctoratul, Tudore. Să le fi scris noi!! Reproşul conţinut de perfida imputare aduce cu acela cuvenit spărgătorului de grevă. Ce poate să însemne asta: să fie posibil un lucru şi să nu-i dai importanţă?! Există şi vanităţi pe dos. Să nu faci ce-i uşor, ce-i la îndemâna tuturor şi, de aici, nesemnificativ. Un doctorat susţinut "pe bune" laolaltă cu nişte veleitari care şi-l cumpără de la tot felul de universităţi de doi bani, este din capul locului întinat, declasat. E genul de ridicare în rang ştiinţific care te trage în jos. Cineva trebuie să se împotrivească, să refuze alinierea la această fraudă universitară generalizată. Hai şi tu, Tudore, că se băgară doctorate!

l Pe unii din oamenii politici, care roiesc de la o vreme, de când s-a reconstituit marele PDSR, pe la toate televiziunile, îmi vine să-i întreb: Cum, nu sunteţi la puşcărie? Sunteţi încă liber?

l Diferenţa dintre ţăran şi orăşan mi-a explicat-o într-o singură propoziţie, pe care n-am cum s-o uit, un gospodar cu grajdul plin de animale: Domnule reporter, vacile n-au duminici.

l Un colecţionar mărturiseşte grav, să înţeleg că nu glumeşte, că decizia sa e definitivă: Domnul meu, am divorţat de arta contemporană. Exprimarea nu-i nepotrivită cu situaţia. Mulţi divorţăm de nişte meserii – care-s un fel de echivalent al soţiilor – sau de nişte îndeletniciri care sunt în raport cu profesiunile ceea ce-s şi amantele faţă cu nevestele. Că numim rupturile altfel, nu contează, tot divorţuri sunt, cu probleme de conştiinţă asemănătoare, cu partajări şi căderi afective.

l Parizianul anului 2050 e mulatru, are ochii mici şi piezişi, ca chinezii, vorbeşte araba şi face copii cu amprente genetice pakistaneze şi indiene.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de