x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Valurile Dunării austriece (II)

0
Autor: Marian Nazat 21 Aug 2009 - 00:00
Valurile Dunării austriece (II) Cristian Marcu/


Livezi nesfârşite de caişi, gemând de rod şi terase cu viţă-de-vie, pe coame domoale, ca-n Cheile Oltului. Miroase a hărnicie şi-a apus, fiindcă, se ştie, Occidentul trudeşte, iar Răsăritul leneveşte...

4. Ghidul explică pe limba tuturor "biografia" monumentelor ivite pe traseu. E o plăcere să-l auzi cum izbuteşte digresiuni culturale şi istorice spre înţelesul grupului multinaţional. Mă întreabă de unde sunt, iar eu îi răspund cu o mândrie nătângă. "Şi eu sunt român, din Transilvania", îmi mărturiseşte cu graiul alterat de cei 20 de ani de străinătate. "Ghidul" a terminat filozofia, l-a tradus pe Karl Jaspers de pildă, şi două zile pe săptămână predă cursuri de "înţelepciune antică" la Universitatea din Viena. Îl simt stânjenit de prezenţa mea, românismul meu nu-i trezeşte nostalgii de borangic, din contră. Parcă i-aş fi deschis o rană pe care o credea vindecată. Se străduieşte elegant să mă ignore, dar nu mai e jovial ca înainte. Prin mine e nevoit să-şi amintească, în noua patrie, de ţara din şi de care a fugit...

5. Dunărea vieneză e posacă şi plictisitoare. E înghesuită între pereţi de beton şi răsfirată artificial în canale de agrement sau industriale. Seamănă cu o femeie siluită, constrânsă la servituţi înjositoare. Mi-e dor de Dunărea românească, misterioasă şi languroasă, despletită după bunu-i plac în coturi şi ochiuri de-un pitoresc viril. Dunărea aceea năvalnică ori calmă, îmbrăţişată lasciv de cavalerii zăvoaielor nepătrunse.

6. În Kurpark, în mijlocul renumitei sta­ţiuni balneare Baden, pacienţii sanatoriului s-au strâns să asculte orchestra re­trasă într-un foişor ferit de flăcările so­la­re. Au­di­to­riul e coliliu, iar scaunele le susţin ane­voie siluetele bolnave de bă­trâ­ne­ţe, înfăşurate în halate de spital. Melomanii aceştia, împuţinaţi la trup, tre­mu­ră din toate încheieturile şi par nişte jucării stricate. Tabloul e impresionant, e o prevestire înfricoşătoare de moarte în parcul suferinţei tratate geriatric! Dumnezeule, dar destui îşi amintesc totuşi c-au fost şi tineri, viguroşi şi şarmanţi, iubiţi şi adoraţi! Ce pedeapsă să supravieţuieşti atâtor amintiri, ce, uneori, par simple plăsmuiri!
Orchestra îşi isprăveşte concertul în aplauzele moi ale spectatorilor, care se îndepărtează în pavilioanele nevolniciei. Grădina se goleşte, o dată cu ploaia torenţială dezlănţuită din senin. Stropii cad răpăind şi îneacă totul în apă, spălând locul de umbrele morţii.

7. Şi-n Viena, şi-n Baden, comunitatea a ctitorit coloane monumentale, cu semnul crucii aurite, în cinstea victimelor pestei. În centrul oraşelor, morţii apocalipticelor epidemii trăiesc încă prin obeliscurile omagiale. Românii mei n-au înălţat
niciodată columne pentru moartea poruncită de pestă sau ciumă, la grămadă. Nici măcar în memoria porcilor şi-a zbu­ră­toa­relor ucise deunăzi din raţiuni superioare de sănătate publică. Un stâlp de pomenire acolo, cu aripi de flutur în vârf, zău că era suficient! Ar fi păstrat viu excesul de zel cu care ne-am străduit să arătăm Europei integratoare că nu ne dăm în lături de la nimic când e vorba să ne ploconim aiurea.

8. E dimineaţă la Melk. Soarele se hâr­joneşte cu norii lânoşi pe un cer nestatornic şi strâmt. Calc cu oareşce temere în mă­năstirea căreia Umberto Eco i-a adău­gat o faimă enigmatică, prin cumplitele orori săvârşite în "Numele trandafirului". Nu mă simt deloc relaxat în măruntaiele masivei citadele benedictine, însoţite de o ciudată legendă romanescă. Mă liniştesc cât de cât în imensa bibliotecă, unde mi-aş dori să rămân definitiv pentru o altă viaţă. Una dedicată exclusiv cărţilor şi spiritului călător în imaginarul necuprins. Deşi, e de părere specialistul în semiotică, în maldărul de tipărituri există o carte pentru care merită să ucizi! Deocamdată, obligaţiile sociale mă împiedică să dezertez din cazarma încăpută pe mâna gardienilor pre­ju­de­căţilor mărunte. Cu gândul acesta, revoltat şi abraziv, intru în biserica abaţiei construite pe la începutul anilor 1700. Strălucirea vertiginoasă a icoanelor şi îngerilor scoborâtori din barocul frescelor mă copleşeşte, mă tulbură ca niciunde. În vertijul indus de arta religioasă, mi se năzare că plutesc deasupră-mi, mulţumit şi împovărat deopotrivă. Întârzii îndestul în levitaţia creştinismului estetizat, într-o graţie a sorţii generoase. M-am eliberat chiar şi de spaimele romanului ecoist, lepădate pe holurile înguste şi inchizitoriale.
Se apropie de amiază şi orăşelul a îngenuncheat smerit la poala mănăstirii care sacralizează orizontul tăiat de dealuri înverzite. E o tihnă stâncoasă şi tainică la Melk, de nepătruns.

9. O iau pe malul Dunării, pe Valea Cai­şilor, spre Dürnstein, locul în care Ri­chard Inimă de Leu a fost predat, pe o sumă ame­ţi­toare, propriei naţii, după în­te­m­ni­ţarea din 1193. Fluviul curge abraş şi în­tu­ne­cat, muşcând adesea din margi­nile sfărâmicioase ale jgheabului de pă­mânt. Se zbate să rupă zăgazurile şi să inunde şesul. Uneori şi izbândeşte, dar austriecii i se opun şi împing puhoiul înapoi fără prea mare osteneală. Şi fără să se dea de ceasul morţii, ca pe alte me­lea­guri. O fac teutonic, chibzuit şi temeinic, nepregetând să cureţe, cu jeturi de apă!, balustradele şi şoselele înnămolite.
Livezi nesfârşite de caişi, gemând de rod şi terase cu viţă-de-vie, pe coame domoale, ca-n Cheile Oltului. Miroase a hărnicie şi-a apus, fiindcă, se ştie, Occidentul trudeşte, iar Răsăritul leneveşte...
Dürnsteinul e o localitate liliputană, de circa 900 de suflete, povârnită pe-o coastă de munte, la talpa ruinei cetăţii la părăsirea căreia încoronatul cruciat i-a trimis fratelui său, John Plantagenet, me­sa­jul: "Teme-te pentru tine. Diavolul a fost descătuşat". Rămăşiţele fortăreţei zgâ­rie văzduhul, părând nişte dinţi ca­ri­aţi pe-un maxilar descărnat. Aşezarea dăi­nuieşte din negoţul cu legenda regelui an­gevin, despre care un istoric britanic a spus că "a fost un fiu rău, un soţ rău şi un rege şi mai rău. A fost, în schimb, un soldat splendid". Dar şi din cel cu produsele fabricate din caise: săpun de caise, dulceaţă de caise, ţuică de caise, orice din cai­se. D-aia, aici, la Dürnstein, s-ar po­trivi, ca supranume al lui Richard, mai de­grabă Inimă de Cais, decât Inimă de Leu.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de