x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Varianta celorlalţi

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 10 Iul 2011 - 21:00

Putem sa spunem noi ce vrem, chiar si la prima ora a diminetilor fragile, putem sa semnam in alb toate formularele sinceritatii absolute, putem sa ne legam cuvantul de orice reper complicat al prezentului, degeaba. Cand ne asteptam mai putin, cand ne incredem naiv in explicatiile pe care le avem in inventar, varianta celorlalti ne poate da peste cap existenta. Intotdeauna exista un glas care ne subrezeste credibilitatea si ne impinge spre ezitari care provoaca impotmoliri fara final.

Cum e mai bine sa ne aparam versiunea? Tacand, insistand asupra de­taliilor pe care suntem siguri, re­voltandu-ne si aducand in discutie pre­cedente relevante, cumintindu-ne treptat sub privirea celor care ju­de­ca tot ce facem si ce spunem? Care e, oare, cea mai simpla cale pentru a ne vindeca de obsesia ade­va­ru­ri­lor pu­tin credibile? Sunt multe, prea mul­te, intrebarile pe care ni le aduce in discutie avalansa de explicatii ob­li­gatorii. E nevoie sa avem la in­de­mana un "de ce" pentru fiecare gest, pentru fiecare privire furata distantei, pentru fiecare lacrima soptita ilegal.

Varianta colegilor nostri de viata strica de multe ori echilibrul balantei, iar noi, visatorii fara diagnostic ai eter­nitatii, ne-am fi dorit ca toate sa fie la locul lor... Poate ca aici gresim fun­damental. Nu e nimic ideal pe lume. Nu e nimic perfect in exis­ten­te­le noastre provizorii, ce vedem si ce auzim, ce simtim si ce dorim, toate starile prin care trecem in drum spre obositoarele extreme ne impun consecinte, ne provoaca sa intelegem ce ni se intampla, pentru ce traim si ce avem de facut mai departe, obligandu-ne sa ne stabilim prioritatile si sa ne fixam scopuri precise intr-o lume a confuziei generale.

Nu am avut un frate sau o sora de varsta mea, cu care sa ma cert in permanenta pe jucarii sau pe telecomanda, nu am trait clipe de mare suspans la scoala, ca sa fie nevoie sa iau parte la procese de constiinta in clasele primare, nu am avut vecini de bloc de care sa ma indepartez sufleteste din cauza vreunei minciuni definitive sau a vreunui geam spart duminica, si, totusi, nu stiu exact cum, nu stiu exact de ce, nu stiu exact de cand mi-e clar ce inseamna "varianta celorlalti". Ceilalti sunt, uneori, cei pe care nu am reusit sa ii cunoastem bine, aceia de la care habar nu avem la ce sa ne asteptam. Anonimatul periculos al opiniilor contrare ne pandeste necontenit. Cu toate acestea, cea mai grava situatie este cea in care acesti "cei­lalti", care incurca si schimba di­rectia, care ne impiedica sa conti­­nuam asa cum ne-am propus, suntem noi insine.

Versiunea noastra concureaza zi de zi cu versiunea celor care se implica in destinele noastre. Nu suntem doar noi in lupta pentru adevar. Nu e asa de simplu sa ne facem auziti si, mai ales, sa ni se aprobe spusele. Pare banal, pare lipsit de importanta, de asta pierdem atat timp pana sa ne dam seama ca trebuie sa ne punem la punct argumentele si explicatiile. Ne lasam intimidati de vocile oamenilor care se simt capabili sa ne invinga, ne ratacim cu timiditate ascultand ce au de spus si, la finalul judecatii, cand se lasa negura peste toate pe­i­sa­je­le cunoscute, cand ne intreaba pro­cu­rorii daca mai avem ceva de spus in apararea noastra, noi spunem ca nu si procesul ia sfarsit. Cateodata, pierdem.

In familie, am auzit mereu de drep­­tul la opinie, existau momente in care aproape ca inventam subiecte in­­teresante pe marginea carora con­s­truiam un adevarat spectacol de pa­reri, de argumente, de analize. Asa tre­­ceau zilele, asa se scurgeau noptile noas­tre de insomniaci. Nu mai am nici o indoiala: fara sa stim, ne cheltuim cea mai mare parte din viata construind versiuni definitive la pro­vi­­zoratele de ultima ora. Apar schim­bari, dispar factori de comparatie, se sting repere, se intuneca orizonturi, se modifica datele problemei, nu-i ni­­mic. Noi adaptam vechea versiune, o transformam, adaugandu-i data co­recta si semnatura, si mergem inainte.

Poate teama ca persoana de langa noi ar putea sa ne invinga in batalia argumentelor ne forteaza sa cantarim cu grija consecintele directe ale fap­te­lor si ale cuvintelor noastre. Poate ca lupta ne face totusi bine. Nu ne pu­tem retrage. Nu putem sa ne adapostim in tacere. Cat exista varianta celorlalti, e obligatoriu sa existe si varianta noastra.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de