x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Vecini odiosi

0
Autor: Tudor Octavian 07 Dec 2006 - 00:00
Vecini odiosi


Exista si o nenorocire despre care nu se vorbeste. In fata ei, legile, oricat de multe si de bine ar fi intocmite, sunt neputincioase. Ea nu devine decat arareori subiect de ziar sau de ancheta tv.

Cand ti se intampla nenorocirea, oamenii te ocolesc, deoarece ai ceva dintr-un contaminat care raspandeste la randu-i un rau incontrolabil. Prietenilor nu se cade sa li te plangi. Neavand nici o putere, ii faci sa se simta prost. Ii iei partasi intr-o acuza incomoda care aduce a soarta. E soarta ta, de ce sa-i chinuiesti si pe altii cu ea? Nenorocirea asta, care seamana perfect cu o pedeapsa fara sfarsit, sunt vecinii infecti din apartamentul de deasupra apartamentului tau. Am avut, pret de cativa ani, in apartamentul de deasupra, niste vecini odiosi pe care ma gandeam sa-i omor. In fiecare sambata, petreceau bezmetic. Cand dansau si se harjoneau cu oaspetii, candelabrele se clatinau. Aveau si o combina muzicala de mare wattaj. Cand se infierbantau si dadeau muzica tare, se zguduia intreg blocul. Niste dementi, insa niste dementi binevoitori cu care in restul timpului puteai sa discuti situatia de parca ar fi fost vorba de altii. Ma ascultau si ma priveau ca pe un infirm, care nu stie sa se distreze, sa se bucure de viata.

Intr-o noapte, pe la doua, am luat o toporisca pentru snitele, am urcat un etaj si am sunat minute in sir, pana ce, in isteria dinauntru, un ins mai putin beat a auzit soneria. Cred ca aveam o infatisare convingatoare, in pijama, ciufulit, cu o privire crunta si cu un topor in mana. S-au potolit jumatate de ceas, dupa care, marcati de dialectica alcoolului, mi-au facut in necaz dand brusc statia la maximum. Nenorocitii astia aveau un caine cat un vitel pe care il lasau in casa singur toata ziua si uneori si noptile. Era un caine urlator. Latra si urla continuu si sacadat, de parc-ar fi fost programat. In holul scarii, noaptea, latratul lui avea ceva lugubru, de ultima supravietuire cu morti in jur cat vedeai cu ochii.

Unii oameni sunt o sursa permanenta de zgomot. Asa s-au nascut, asa le e scris lor, sa nu se simta intregi decat daca o tin intr-un scandal, daca trantesc lucrurile, tropaie, grohaie, vorbesc toti odata, sunt exagerati si cand dorm. La orice solutie m-as fi gandit, pana la urma tot otrava mi se parea cea mai scuzabila.

Intr-o zi, s-au mutat. Ma pregatisem pentru un calvar de durata, iar ei au sters-o fara sa-si ia la revedere. Pur si simplu au disparut. Un timp, frica din mine m-a facut sa visez urat. Dar, intr-un fel, si eficient. Visam ca le faceam felul, insa atat de bine, ca nu eram prins. Si, bineinteles, ma trezeam odihnit, cu sentimentul datoriei implinite. Nu am fost curios sa stiu unde s-au dus si pe capul cui a cazut nenorocirea. Am vrut sa-i uit si am reusit. Totusi, din cand in cand, am o senzatie incontrolabila de frica. Uneori, ma prefac ca gresesc etajul si sun la usa familiei linistite care s-a mutat in locul dementilor. Cand noii locatari imi deschid, ma scuz, le surad complice iar la plecare le spun de mai multe ori "Multumesc!". Ar trebui sa se intrebe de ce le multumesc, dar sunt oameni binecrescuti si lasa lucrurile asa cum sunt.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de