x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Vedere de pe pod

0
Autor: Andrei Bacalu 14 Dec 2008 - 00:00
Vedere de pe pod


Am aflat acum multă vreme că nu există oameni de neînlocuit. Cimitirele sunt pline de asemenea personaje, spunea un mare om politic francez. Nu cred însă că nu există cărţi indispensabile. Este un punct de vedere strict personal, poate o idiosincrazie, dar îmi rezerv dreptul la această opinie.



Un exemplu de asemenea carte, care mă însoţeşte de aproape trei decenii, este o enciclopedie a limbilor vorbite pe globul pământesc, mai exact a 2.171 de limbi, dialecte, graiuri. O carte care mi-a îmbogăţit existenţa, mi-a îndulcit clipele de singurătate sau tristeţe, m-a făcut părtaş la o imensă aventură.
De la aaimasa la zyrian şi yareba, qaberdey şi kazikumul, de la hrangkhol la amuesha, am străbătut Pământul în lung şi în lat. Am încercat să-mi închipui cum sunau aceste limbi pentru care cuvântul "exotic" e de-a dreptul sărăcăcios, ce viaţă duc vorbitorii lor, de câtă vreme există şi câtă vreme vor supravieţui. Multe întrebări, unele rămase fără răspuns. Până nu demult.
O carte editată de celebra Şcoală de Studii Orientale şi Africane din Londra, "O mie de limbi: vii, în pericol, dispărute" s-a dovedit a fi o admirabilă sursă de informaţie, dar şi o ispită irezistibilă ca lectură de noapte.

Am aflat de la bun început că pe glob se vorbesc peste 6.900 de limbi. Patru la sută dintre ele sunt vorbite de 96% din populaţia lumii. Cea mai mare aglomeraţie de limbi aparţine insulelor Vanuatu din Oceanul Pacific. Localnicii, cam 100 de mii la număr, folosesc nu mai puţin de 121 de limbi diferite, printre care engleza, franceza şi bislama. Imnul naţional "Yumi, Yumi" are textul în bislama. În India există două milioane de vorbitori ai limbii tulu, în care s-au scris încă din secolul 13 poeme epice. În Noua Guinee, limba Mian, vorbită de doar 3.500 de oameni, foloseşte părţile corpului într-un sistem de numărare de o fascinantă originalitate, degetul mare de la mâna stângă reprezintă cifra 1, iar nasul  este egal cu 14. Nu există mulţi oameni (în afară de lingvişti) care înţeleg misterioasa asemănare dintre chineză şi islandeză – ambele refuză cu îndârjire împrumuturile din alte limbi.
Sunt descrise cele 11 limbi vorbite fiecare de peste 100 de milioane de oameni. Chineza (dialectul mandarin) cu puţin mai mult de un miliard de vorbitori, engleza cu 760 de milioane şi Hindi cu 490 de milioane sunt în fruntea clasamentului. Urmează în ordine descrescătoare spaniola, rusa, bengali, araba, portugheza, germana şi japoneza.

Hărţile care însoţesc textul ne ajută să înţelegem faptul că limba nu este un simplu mijloc de comunicare. Ea este şi o imagine a marilor migraţii, a conflictelor, fie ele culturale sau de altă natură dintre popoare. Vedem cum Sri Lanka se împarte în părţi aproape egale între vorbitorii de sinhala şi cei de tamil. Limbile celtice, irlandeza şi galeza, au fost împinse spre periferia Europei de limbile romanice şi germanice. Familia fino-ugrică este reprezentată masiv în spaţiul balto-scandinav şi în Siberia, în timp ce în Europa ocupă o poziţie insulară.

Capitolele finale ale cărţii se ocupă, aşa cum era de aşteptat, cu limbile în pericol de dispariţie, asemuindu-le cu unele specii de plante şi animale, şi cu cele de-acum dispărute. Se naşte întrebarea ce am putea face pentru cele care sunt doar ameninţate cu dispariţia. În anumite cazuri, cum ar fi njerep, vorbită doar de patru oameni, nici unul mai tânăr de 60 de ani, este evident că nu se mai poate face nimic. Dar ce atitudine vom adopta dacă e vorba de burushaski, cu 90 de mii de vorbitori, sau kunwinkju, cu doar 2.000? Probabil că savanţii vor înregistra vocile celor care încă mai vorbesc limba pe cale să dispară, vor face gramatici sau dicţionare şi cam atât, nimic mai mult. Populaţiile mici care renunţă de bunăvoie la limba lor devin membrii unor comunităţi mai mari, mai puternice.
Să ne amintim de soarta limbii dalmate. S-a crezut că această limbă ar reprezenta un pod între romană şi italiană. De fapt limba dalmată se înrudeşte doar destul de vag cu dialectul istro-roman. Cunoscută de prin secolul 10, vorbită de cel mult 50 de mii de oameni, majoritatea orăşeni, dalmata nu a fost afectată de marile migraţii, nu a păstrat cuvinte de origine tracă sau iliră şi a cedat terenul în faţa populaţiilor slave. Limba dalmată dispare în urmă cu 110 ani, în 1898, când s-a stins din viaţă ultimul ei vorbitor, Tone Udaina Burbur. Era, aşa cum îl arăta numele, deşi asemănarea nu este evidentă la prima vedere, de meserie bărbier. A murit într-o explozie în timp ce traversa un pod la câţiva paşi de casa lui.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   limbi

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de