Vesnicia scurta

Formula "betia puterii" nu-i doar o figura de stil bazata pe comparatia cu excitatia alcoolica.

E vorba chiar de o transfigurare si de un cumul specific de euforii cu accent bahic cum ar fi bunaoara convingerea, ce razbate clinic in intreg felul de a fi al imbatatului, ca, desi totul e trecator, ii e dat numai lui sa fie cat lumea puternic. Din ziua in care a luat puterea, aproape ca nu exista om care sa nu simta adierea calduta si consolatoare a invesnicirii in scaun.

De cand nu mai e nici un fel de presedinte, nici macar unul de scara blocului, cetateanul simplu Ion Iliescu a devenit brusc o cu totul alta persoana decat aceea pe care pana si eu o socoteam definitiva. Vesnicia domnului Iliescu, in rolul de ultimul care decide, a fost totusi una atat de scurta! Conditia de senator, pentru cel care nu a conceput puterea decat ca un dat absolut, nu e o treapta pe scara ce duce sus, ci tot ce poate fi mai jos. Sentimentul ca puterea era un drept al sau biologic il tinea pe seful suprem Iliescu intr-o stare de relaxare autoritara, resimtita de slujbasii apropiati, de companionii politici si de rivali ca o continua provocare. Provocarea leului bland, caruia statutul sau de leu ii ascute ghiara si cand nu e scoasa sa zgarie.

Unul din simptomele cele mai semnificative ale gandirii totalitare nu importa ca se exercita la un stapan de firma sau la unul de democratie, e transferul de betie la inconjuratori. Toti cei care au mers pe mana lui Ion Iliescu s-au purtat din prima zi, de la prima lor iesire in public ca niste indreptatiti la festinul vesniciei. Petre Roman avea o jubilatie a intregii lui fiinte si o voiosie de mare edificat in priviri care contamina. Se petrecea un soi de aburire a constiintei la distanta. Din care cauza pana si cel mai marunt pedeserist, militantul din bloc, parea tot timpul afumat. De parca tocmai trasese o dusca de putere la partid. Zambirea paternal ingaduitoare cu Opozitia a vesnicului Iliescu devenea, printr-o operatiune de filtrare cu catalizatori ai vesniciei, o privire plina de batjocura si de triumf la vecinul pedeserist din bloc. Cel mai bigot admirator al lui Iliecu, omul cu doua clase primare si cartela la TVR 1, se ingrasa din sentimentul, emanat de la Cotroceni, al unei blagosloviri intru nemurire.

Avea, nu-i asa, atata putere dom’ Iliescu, incat sa-si tina in viata adoratorii cat va fi el presedinte. Cum s-ar zice, cam o mie de ani!

Odata cu prima si ultima marginalizare a pseudo-marginalizatului patron luminat de tara, parca si atmosfera s-a mai deelectrizat. Prezenta lui Ion Iliescu in alte rosturi publice e resimtita ca o discreta, dar stanjenitoare absenta. Fara putere, domnul Ion Iliescu nu mai are nici un haz. Gazetarii, care au mancat ani de-a randul o paine comentandu-i atatat si obligatoriu sarcastic cuvantarile si miscarile din sfori, par descumpaniti.

Ce intelept a fost filozoful bulgar cand a emis genialul panseu: Daca e, e, daca nu e, nu e. Asta e!