Viaţă de separaţi

Români fiind, nu avem doar două opţiuni: să rămânem acasă ori să ne luăm lumea-n cap. Există şi o a treia posibilitate: să trăim şi să murim aici, dar separaţi de ţară. Unii, şi nu-s puţini, reuşesc. Nu ci­tesc presa, nu au televizor sau, dacă au, nu-l deschid decât pentru fil­me, se ţin departe de instituţiile sta­tului, nu-şi risipesc energiile su­fleteşti pe partizanate şi uri po­li­ti­ce, îşi câştigă existenţa ocolind sis­tematic Fiscul şi, în măsura posibilului, controalele oficiale.

Putem fi încă români în R­o­mâ­nia, dar mai separaţi spiritual de stat chiar şi decât străinii care vin aici să facă bani. În provincie, se­pa­raţia aceasta e şi mai completă. Separaţia e maximă la cei care şi-au pierdut orice speranţă într-o bună guvernare. Speranţa e pierdere de vreme. Separaţia e şi mai conştientizată la persoanele care cunosc Occidentul, care au des­co­perit repede foloasele liber­tă­ţii de mişcare. România e o margine a Europei unde-i convenabil încă să locuieşti, până ce se aşază lucrurile în tot continentul.

România e casa de la ţară a Eu­ro­pei, aceea unde trăiesc părinţii.
Patriotismul e condiţionat de conflictele teritoriale, de războaie, de tectonica graniţelor. În absenţa  graniţelor şi a restricţiilor de toate naturile, ideea de patriotism suferă numeroase transformări. Românii care-şi fac locuinţe mai ieftine în Ungaria nu-s mai puţin patrioţi ca ungurii care-şi fac case în Ro­mâ­nia. Ca să te ţii de patriot, trebuie să priveşti numai îndărăt.

Cine pri­veşte înainte are alte griji. Multe şi reale, dar altele. Nu suntem singurii care am descope­rit avantajele unei vieţi separate de stat. Unde apa­re o posibilitate apar şi oamenii gata s-o speculeze. Viaţa de separat, de distanţat de frământările şi erorile guvernării, e un mare câştig al democraţiei. Între o viaţă de lup­tă şi un trai sărac, dar comod, fără probleme de conştiinţă, mulţi oameni se complac în sărăcie. Ar trebui să fim mai lucizi şi să în­ţe­le­gem că oamenii cei mai separaţi de mersul treburilor în stat sunt săracii care n-au chef să se implice în nici un fel. Sărăcia permite un ma­xi­mum de neimplicare, de separaţie. Separaţia are prin urmare doi poli: unul al concentrării pe bu­năs­tarea familiei şi altul al in­di­fe­renţei sociale, al unei existenţe la întâmplare, la mila vremurilor şi în voia sorţii. Democraţia, deşi nu se vorbeşte despre asta, îi permite omului comod să opteze continuu pentru resemnare.

Separaţii care izbutesc un trai sigur şi îndestulat ajută - aici e pa­radoxul! - guvernările să se re­for­meze. Separaţii la polul de sus nu pot fi păcăliţi. Când legile sunt bu­ne, ei nu le evită, le recuză doar pe acelea care le res­tri­c­ţi­o­nează in­­te­li­genţa şi iscusinţele. Separaţii merg în veac mai repede decât le-ar permite legile. Aceasta explică înmulţirea lor. Statul se mişcă mai încet decât o bună parte din ce­tă­ţeni. De aceea nu vom întâlni separaţi nici în Parlament, nici în Gu­vern. Nu poţi să gândeşti liber, să gân­deşti ca un separat, şi totodată să asculţi cu privirea în pământ pa­­la­­vrele aliniaţilor din partid şi de la Putere.
Iar dacă vi se pare impropriu ter­menul "separaţi", atunci să mai ră­mânem un timp la cuvântul privaţi.