Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Kosovarii au binecuvântarea Americii şi a Occidentului. Greu de crezut
că America şi UE s-ar fi lăsat intimidate de zburlirea Rusiei. Singura
soluţie la îndemâna Rusiei ar fi fost un ajutor militar dat Belgradului
în eventualitatea unei acţiuni în forţă
După victoria lui Boris Tadici la turul doi al prezidenţialelor din Serbia, preşedintele, premierul şi ministrul de Externe s-au grăbit să-i trimită telegrame de felicitare.
Aşa cere protocolul diplomatic.
În cazul autorităţilor de la Bucureşti, telegramele au avut o semnificaţie depăşind simplul exerciţiu de protocol diplomatic.
Deşi n-au spus-o explicit, preşedintele, premierul şi ministrul nostru de Externe au identificat în confruntarea electorală din Serbia o bătălie mai amplă, cea dintre Occident şi Rusia.
Asemenea imensei majorităţi a dătătorilor cu părerea din ziare şi de la televiziuni, ştabii României de azi au considerat că prin victoria lui Boris Tadici Rusia a fost înfrântă, în timp ce Occidentul a triumfat.
Aparenţele înclină a le da dreptate.
În campania electorală, Tomislav Nikolici s-a poziţionat a fi drept omul Rusiei. A susţinut opţiunea faţă de Moscova, şi nu faţă de Bruxelles, a făcut o vizită în Rusia, ba chiar a invocat şi o asociere, mai strânsă cu Puterea de la Răsărit.
Boris Tadici, adversarul său nu numai în campania electorală din 2008, dar şi în cea anterioară, a trecut drept omul Uniunii Europene.
S-ar putea crede astfel că Rusia era interesată în victoria lui Nikolici. S-ar putea crede, dând politicii o coloratură de telenovelă, că victoria lui Boris Tadici a stârnit lacrimi la Moscova, în conflict cu titlul unui film sovietic de succes.
Aşa să fie?
Duminică, 17 februarie 2008, Kosovo şi-a proclamat independenţa. Mai-marii de la Priştina nu sunt nişte sinucigaşi politici. Drept urmare, ei nu s-au lansat în această acţiune fără a avea garanţia că Occidentul nu numai că va închide ochii, dar, mai mult, că o va şi sprijini. Şi nu discret, cum s-a mai întâmplat în istoria modernă, când Occidentul, laş, s-a făcut că nu vede rapturile teritoriale, ci făţiş. O serie de state mari ale Uniunii Europene au anunţat deja că vor recunoaşte independenţa. Alte state, precum România, care în vorbe se opun independenţei, au acceptat deja în fapt independenţa prin participare la forţa ce va fi trimisă în Kosovo.
Ambii candidaţi au susţinut, în campania electorală, că se opun pierderii provinciei Kosovo. Cum chestiunea Kosovo depinde de alianţele ţării, fiecare dintre cei doi candidaţi a oferit sârbilor o soluţie proprie.
Boris Tadici, gâdilat de presa europeană drept pro-occidental, a pledat pentru Uniunea Europeană.
Tomislav Nikolici, poreclit de aceeaşi presă drept pro-rus, a pledat pentru o alianţă cu Rusia.
În istorie nu există ce-ar fi fost dacă.
În politologie însă ne putem servi de acest experiment.
Ce-ar fi fost dacă învingea Tomislav Nikolici?
Kosovo şi-ar fi proclamat independenţa. Aceasta e decizia marilor puteri europene, care au căzut în capcana întinsă de SUA. Aşa cum se vede din întâmplările ultimilor ani, SUA coc în spaţiul european fel de fel de buboaie. Când acestea dau să plesnească, SUA le transferă europenilor. Care, mândri că pot face şi ei ceva pe continent şi fără americani, îşi asumă gestionarea lor. Fără să conştientizeze că buboaiele le vor exploda în faţă puroiul!
Ce s-ar fi întâmplat în acest caz?
Sârbii, care l-ar fi ales pe Nikolici în speranţa că Rusia va opri pierderea unui teritoriu naţional, şi-ar fi îndreptat privirile spre Moscova.
Ce-ar fi putut face Moscova?
Nimic.
Kosovarii au binecuvântarea Americii şi a Occidentului. Greu de crezut că America şi UE s-ar fi lăsat intimidate de zburlirea Rusiei. Singura soluţie la îndemâna Rusiei ar fi fost un ajutor militar dat Belgradului în eventualitatea unei acţiuni în forţă.
Greu de presupus, dacă nu chiar imposibil, că Serbia ar mai fi riscat o aventură de tip Miloşevici, după tragedia agresiunii NATO.
Greu de presupus că Moscova i-ar fi sărit în ajutor, riscând o confruntare militară cu Occidentul şi America.
În aceste condiţii, Tomislav Nikolici ar fi fost terminat în ochii sârbilor.
E limpede astfel că Moscova n-a avut nici un interes ca Tomislav Nikolici să învingă.
Ea nu poate fi considerată învinsă.
Ea poate fi considerată învingătoare prin victoria candidatului, pe care nu l-a sprijinit.
Dacă Uniunea Europeană ar fi putut garanta sârbilor că nu vor pierde Kosovo drept răsplată că l-au ales pe Boris Tadici preşedinte, atunci Rusia ar fi fost făcută knokout.
Numai că a doua zi după ce-a învins marele pro-occidental, Uniunea Europeană a anunţat că va trimite o forţă de intervenţie în provincie.
Asta însemna însă recunoaşterea de facto a independenţei Kosovo înainte ca liderii kosovari s-o proclame.
Or, UE a făcut acest gest categoric anti-Serbia după ce Boris Tadici a devenit preşedinte.
În aceste condiţii, nefericitul Boris Tadici s-a văzut confruntat cu un fault administrat de stăpânii săi.
Tratându-l ca pe un pudel.
Aşa cere protocolul diplomatic.
În cazul autorităţilor de la Bucureşti, telegramele au avut o semnificaţie depăşind simplul exerciţiu de protocol diplomatic.
Deşi n-au spus-o explicit, preşedintele, premierul şi ministrul nostru de Externe au identificat în confruntarea electorală din Serbia o bătălie mai amplă, cea dintre Occident şi Rusia.
Asemenea imensei majorităţi a dătătorilor cu părerea din ziare şi de la televiziuni, ştabii României de azi au considerat că prin victoria lui Boris Tadici Rusia a fost înfrântă, în timp ce Occidentul a triumfat.
Aparenţele înclină a le da dreptate.
În campania electorală, Tomislav Nikolici s-a poziţionat a fi drept omul Rusiei. A susţinut opţiunea faţă de Moscova, şi nu faţă de Bruxelles, a făcut o vizită în Rusia, ba chiar a invocat şi o asociere, mai strânsă cu Puterea de la Răsărit.
Boris Tadici, adversarul său nu numai în campania electorală din 2008, dar şi în cea anterioară, a trecut drept omul Uniunii Europene.
S-ar putea crede astfel că Rusia era interesată în victoria lui Nikolici. S-ar putea crede, dând politicii o coloratură de telenovelă, că victoria lui Boris Tadici a stârnit lacrimi la Moscova, în conflict cu titlul unui film sovietic de succes.
Aşa să fie?
Duminică, 17 februarie 2008, Kosovo şi-a proclamat independenţa. Mai-marii de la Priştina nu sunt nişte sinucigaşi politici. Drept urmare, ei nu s-au lansat în această acţiune fără a avea garanţia că Occidentul nu numai că va închide ochii, dar, mai mult, că o va şi sprijini. Şi nu discret, cum s-a mai întâmplat în istoria modernă, când Occidentul, laş, s-a făcut că nu vede rapturile teritoriale, ci făţiş. O serie de state mari ale Uniunii Europene au anunţat deja că vor recunoaşte independenţa. Alte state, precum România, care în vorbe se opun independenţei, au acceptat deja în fapt independenţa prin participare la forţa ce va fi trimisă în Kosovo.
Ambii candidaţi au susţinut, în campania electorală, că se opun pierderii provinciei Kosovo. Cum chestiunea Kosovo depinde de alianţele ţării, fiecare dintre cei doi candidaţi a oferit sârbilor o soluţie proprie.
Boris Tadici, gâdilat de presa europeană drept pro-occidental, a pledat pentru Uniunea Europeană.
Tomislav Nikolici, poreclit de aceeaşi presă drept pro-rus, a pledat pentru o alianţă cu Rusia.
În istorie nu există ce-ar fi fost dacă.
În politologie însă ne putem servi de acest experiment.
Ce-ar fi fost dacă învingea Tomislav Nikolici?
Kosovo şi-ar fi proclamat independenţa. Aceasta e decizia marilor puteri europene, care au căzut în capcana întinsă de SUA. Aşa cum se vede din întâmplările ultimilor ani, SUA coc în spaţiul european fel de fel de buboaie. Când acestea dau să plesnească, SUA le transferă europenilor. Care, mândri că pot face şi ei ceva pe continent şi fără americani, îşi asumă gestionarea lor. Fără să conştientizeze că buboaiele le vor exploda în faţă puroiul!
Ce s-ar fi întâmplat în acest caz?
Sârbii, care l-ar fi ales pe Nikolici în speranţa că Rusia va opri pierderea unui teritoriu naţional, şi-ar fi îndreptat privirile spre Moscova.
Ce-ar fi putut face Moscova?
Nimic.
Kosovarii au binecuvântarea Americii şi a Occidentului. Greu de crezut că America şi UE s-ar fi lăsat intimidate de zburlirea Rusiei. Singura soluţie la îndemâna Rusiei ar fi fost un ajutor militar dat Belgradului în eventualitatea unei acţiuni în forţă.
Greu de presupus, dacă nu chiar imposibil, că Serbia ar mai fi riscat o aventură de tip Miloşevici, după tragedia agresiunii NATO.
Greu de presupus că Moscova i-ar fi sărit în ajutor, riscând o confruntare militară cu Occidentul şi America.
În aceste condiţii, Tomislav Nikolici ar fi fost terminat în ochii sârbilor.
E limpede astfel că Moscova n-a avut nici un interes ca Tomislav Nikolici să învingă.
Ea nu poate fi considerată învinsă.
Ea poate fi considerată învingătoare prin victoria candidatului, pe care nu l-a sprijinit.
Dacă Uniunea Europeană ar fi putut garanta sârbilor că nu vor pierde Kosovo drept răsplată că l-au ales pe Boris Tadici preşedinte, atunci Rusia ar fi fost făcută knokout.
Numai că a doua zi după ce-a învins marele pro-occidental, Uniunea Europeană a anunţat că va trimite o forţă de intervenţie în provincie.
Asta însemna însă recunoaşterea de facto a independenţei Kosovo înainte ca liderii kosovari s-o proclame.
Or, UE a făcut acest gest categoric anti-Serbia după ce Boris Tadici a devenit preşedinte.
În aceste condiţii, nefericitul Boris Tadici s-a văzut confruntat cu un fault administrat de stăpânii săi.
Tratându-l ca pe un pudel.
