Vin colindători

Cade moartea peste satul meu / Şi doar ieri de viaţă se crăpase. /
Luna, răsărind din heleşteu, / Trage după ea un crâng de oase. /
Vor cânta cocoşii de trei ori / Sus pe grinda cerului de gheaţă, /    
Iar la geamuri dragi colindători / Or s-apară ninşi spre dimineaţă. /
Nu mai au pe cine colida, / Cei în lumea aialaltă duşi, /
A venit aseară cineva / Şi a pus zăvoarele la uşi. /
Înăuntru vinul moare-n căni, / Pâinea de-aşteptare s-a uscat, /
Cei plecaţi de-acasă între blăni / Umblă înălbiţi de ger prin sat. /
Câinii care latră nu-s de-aici, / Ei se-aud schelălăind în cer, /
Morţii-s veseli, nu le pasă nici / De lătratul lor şi nici de ger. /
Uite-l pe Corcilă, intră-acum / Chiar în curtea casei lui pustii, /
Cum din coşul tindei iese fum / Strigă cu putere: Măi copii! /
Petre şi Minică, fiii săi, / Se ivesc subţiri de frig în poartă, /
După ei, sunând din zurgălăi, / Vine sora lor, la fel de moartă. /
Iată-l în pridvor pe al lui Puie / Însoţit de soaţa sa, Măndica, /
El un pumn de grâu ar vrea să puie / Pe răzorul casei acuşica, /
Dar i-a îngheţat pesemne mâna / Pe mânerul plugului cu care /
A venit încoa' adus de luna / Zurbagie, beată de ninsoare. /
Vine Niculae Budirincă / Cu ţigara-n gură pe şosea, /
El pe noră-sa n-o colindă, fiindcă / Este supărat demult pe ea, /
Dar nu ştie prostu' că-năuntru / Stă singurătatea-ntre velinţi. /
Le-a urcat la toţi ai lui pământu' / Pân'-la ochi şi i-a făcut cuminţi. /
Cel ce taie negura-n fâşii / Ca să facă haine la cei dragi /
E Ion Croitoru, doi copii / Tighelesc în urma lui nădragi /
Şi îi căptuşesc apoi cu ger, / Să-i probeze viscolul în zori, /
După asta pun fermoar la cer / Pentru câinii ăia lătrători. /
Afumat niţel, Catriş Buzatu / Sorcoveşte duzii şi le spune /
Să trezească ei cu-n chiot satu' / Ca să vadă luna cum apune. /
Tache Ţurlea şade pe stănoagă / Şi, cum trece-o boare subţirea, /
El îi iese-n cale şi o roagă / De la MAT un şip cu rom să-i ia. /
Alb de-atâta viscol şi de-atâta / Moarte ce de trup l-a dezbrăcat /
Moşu-şi dă şi oasele, şi suta / Vântului ce bate dinspre MAT. /
Calcă înspre casă Puculie, / Supt de aşteptarea alor lui /
E, de fapt, o biată pălărie / Şi sub ea un fir de fum gălbui. /
Călărind un cal de lemn, Dumitra / lui Mucică hohoteşte stins. /
Doamne, ar bea-ntunericul cu litra / Sau cu vadra, fiincă înadins /
El se îndeseşte, iar acasă / Fata ei căruntă stă în prag, /
S-a îmbrăcat de-aseară în mireasă / S-o cunune neaua cu cel drag. /
Când zăpada potopeşte totul, / Vine dinspre gârlă în cojoc /
Gheorghe Ghidoveţ cu taragotul / Şi pofteşte ielele la joc, /
Dar şi ele-mi pare c-au plecat / Cu cei vii demult, sau doar aseară. /
Viscoliţi de-al câinilor lătrat / Morţii prin troiene veseli ară. /
S-a oprit la poartă Memereaua, / I se năzăreşte că ar fi /
O fetiţă ce-a plecat cu steaua / prin vecini-nainte de-a muri. /
Se iveşte-n zare Anghelina, / Ea împunge viscolul cu băţul, /
Strigă-n noapte: Mi-a furat lumina, / Săriţi, lume bună, prindeţi hoţul! /
N-are însă cine s-o audă, / Hoţu-i stă în preajmă şi-o-ntărâtă, /
Este de lumina lunii udă, / Noaptea-i vâlvoreşte-n faţă mută, /
Căci colindătorii cântă ca şi când / Ar rosti la geamuri îndelungi tăceri. /
Nu auzi nimic-aicea pe pământ, / Vorba lor se duce îndărăt spre ieri. /
Uite-l şi pe Georgiu, vine dinspre şcoală. / A fost cu căruţa după Ionel. /
Chiar şi aşa-n moarte îl încearcă-o boală, / S-ar trânti în ieslea de la cai niţel. /
Lălăind pe uliţi trece a lui Oci, / A-ntrecut cu Gogu Marinoi măsura, /
Zice: Măiculiţă, mamă, nu mai poci! / Geru-i strepezeşte tălpile şi gura /
Leru-i ler, îngaimă Pietrocilă, / Iar Mancioacă, unchiul meu nebun, /
Altoieşte stelele cu milă / Cu-o nuia subţire de alun, /
Fiindcă, deşi ninge, înstelat e / Cerul unde latră câinii-n zori. /
Bate un vânt de moarte peste sate / Semn că vin la geam colindători. /
Noaptea dintre lumi, dezdurerată, / Nu se lasă dusă până când /
Nu-i aud pe mama şi pe tata, / Timpul ce se naşte înfăşând.