Vindecătorul ascuns în respiraţia noastră

Respiraţia este însuşi surâsul şi victoria vieţii în noi. În respiraţie se as­cun­de însă un mister la fel de vechi ca şi existenţa şi poate la fel de neînţeles ca ea. Poate pentru că-i prea simplă şi... de la sine, poate pentru că res­pi­răm inconştient în mod obişnuit, poate că-i la distanţă de o invizibilă li­niuţă de ceea ce suntem noi înşine, respiraţia nu ne atrage atenţia.

Între respiraţie şi acceptarea vieţii există o legătură pe care marii în­ţe­lepţi au recunoscut-o de mii de ani. În­tre respiraţie, emoţii, acceptare, blo­caj şi suferinţă există o mare, mare legătură, dar noi căutăm explicaţii prin toate mărăcinişurile, de parcă am vrea să nu le găsim, de parcă

ne-ar incita mai degrabă starea de căutători neconsolaţi decât aceea de fiinţe care găsesc. Când inspirăm, acceptăm ceea ce vine, ceea ce intră în noi o dată cu aerul. Când inspirăm, nu intră doar aer, nu-i doar un gol în aerul acesta, cât aducem în interiorul nostru, în trup, o întreagă lume. O lume în care vieţuiesc gânduri, idei, emoţii, unele fericite, altele nefericite, unele frumoase, altele urâte! Prin inspiraţie acceptăm. Permitem să intre în noi lumea nevăzută, ascunsă în aer. Prin expiraţie, îi permitem aces­tei lumi să plece. O lume ne­vă­zută, pitită în aerul pe care-l respirăm, vine şi pleacă şi, prin acest du-te/vino, recunoaştem sau ne amintim şi acceptăm că schimbarea este tot ce nu se schimbă. A accepta natura existenţei înseamnă a accepta, înainte de orice, să respiri corect.

Noi nu respirăm profund pentru că nu acceptăm existenţa aşa cum este, cum vine, cum se întâmplă. Nu mai aducem întreaga lume din aer în noi şi, pentru că ea rămâne undeva, suspendată şi blocată în inconştient, respirăm superficial. Respiraţia superficială este doar o consecinţă a neacceptării. Frica, anxietatea, neliniştea, zbuciumul, mânia, frustrarea şi multe alte trăiri neplăcute, reprimate, rămân închise ca într-un beci întunecat în inconştient atâta vreme cât nu le acceptăm, deci nu le permitem să treacă prin noi. Ele sunt în existenţă, ele aduc schimbarea, ele participă la actul conştienţei şi permit funcţionarea corectă a evenimentelor vieţii, dar – pentru că le percepem ca fiind neplăcute, nedorite şi dureroase, le închidem în beciul întunecat, iar expresia fizică a acestei închideri se manifestă ca respiraţie superficială.

A le permite tuturor trăirilor, eve­ni­mentelor, tuturor lucrurilor şi fiin­ţe­lor să fie ce sunt şi să-şi joace me­ni­rea în existenţă înseamnă a le ac­cep­ta... printr-o respiraţie corectă. Să inspiri frica atunci când vine. S-o inspiri fără frică înseamnă s-o accepţi şi, de îndată ce-i permiţi existenţa, ce-i dai voie, ea pleacă. Să inspiri grija şi apoi s-o expiri. Să inspiri şi să expiri frustrarea, mânia, gelozia, durerea fizică, îngrijorarea în clipa în care le simţi înseamnă să le dai acceptul pentru existenţă, să restabileşti legătura dintre conştient şi inconştient, le­gă­tu­ra dintre minte şi corp, să-ţi li­niş­teşti mintea şi emoţiile, în acelaşi timp. O simplă respiraţie corectă, pro­fundă înseamnă acceptarea exis­ten­ţei aşa cum este ea, iar con­se­cin­ţe­le se ma­nifestă, deopotrivă imed­iat, prin calmarea emoţională, cât şi în timp, prin rearanjarea evenimentelor vieţii.

Cel care înţelege că respiraţia co­rec­tă este un mare „da” spus vieţii, aşa cum este ea, un prim şi grandios act de acceptare a experienţelor, o ac­ceptare a schimbării, ca mecanism neschimbător al existenţei, se va bu­cu­ra într-o zi să vadă viaţa cu ochi noi. Toate se mişcă de la sine, ca respiraţia, în folosul existenţei; şi frica, şi mânia, şi durerea, şi fericirea, şi dra­gostea, şi florile, şi apele, şi munţii sunt în serviciu divin printre oameni. Vom fi mai conştienţi, ne vom trezi din somn, din hipnoza binelui şi a rău­lui, când vom respira firesc şi vom în­ţelege că acceptarea este un act care are loc mai întâi prin respiraţie şi abia apoi în orice altă formă. Conş­tiinţa are acces la inconştient de îndată ce respirăm cu acceptare, iar acolo, în inconştient, se află o sursă inestimabilă de cunoaştere, de în­ţe­le­gere şi de îndrumare pentru fiecare dintre noi. Suntem întregi când avem acces conştient la informaţia in­conş­tientă. Suntem întregi când trăim sen­ti­­mentul că respiraţia este un fel de a lăsa existenţa că curgă firesc, ca un râu. A permite emoţiilor, gândurilor, eve­nimentelor, oamenilor, naturii şi obiectelor să fie ce sunt şi să-şi joace ro­lurile corect în experienţa vieţii în­seamnă a le accepta printr-un act de respiraţie. Apoi, totul va fi mai uşor, mai blând, mai... natural, totul se va schimba de la sine, va curge de la sine, vindecător, în sprijinul vieţii, ca res­piraţia însăşi.