Viţă verde iadără

Eu cred aşa, atunci când Grigore Leşe cântă, Dumnezeu cere să se facă linişte în cer. Moartea, ce nu are nici timp, nici chef de aşteptat, stăruie să i se  spună  numele celor pe la care are de trecut .Taci, cotoroanţo, încearcă El s-o potolească. Şi ea chiar se potoleşte. Deoarece asta este porunca lui Dumnezeu, dar şi fiindcă o amuţesc, tulburând-o foarte tare, cântecele, viţă verde iadără, ce se ning dinspre pământ. Căci lucrul acesta  se întâmplă atunci când Grigore Leşe cântă, cad ninsori în cer de pe pământ. Omul  ăsta,  despre cel care cântă vorbesc, fie este mai mult decât om, fie e de-a dreptul nebun. Cum să-ţi permiţi o asemenea grozăvie?! Dar, mai ales, cum s-o poţi înfăptui? El poate! Am văzut cu ochii mei asta, sâmbată, 4 decembrie, în Sala Radio. Nu ştiu de unde îi vine această putere. Poate de la instrumentul  la care cântă, iar de cântat, cântă, caz rar întâlnit printre oameni, la sine însuşi. Se foloseşte adică de chiar sufletul său  când îl convinge pe Dumnezeu să iasă la porţile cerului şi să-l asculte. Si mai cântă la lemnul pădurilor Grigore Leşe, la lemnul tuturor pădurilor lumii, chiar dacă noi  obişnuim să spunem că se aude bătând o toacă.  Adică un lemn care plânge prin preajma bisericilor. Ştiţi despre cine este povestea pe care o spun lacrimile acestuia? Despre noi, oamenii, despre singurătatea şi deşertaciunea din vieţile noastre. Lemnul pădurilor ştie aproape totul despre noi, însă numai păsările, nopţile de toamnă şi Grigore Leşe, viţă verde iadără, îl pot face să mărturisească. Nu contenesc să mă mir cum de încap într-un om atât de subţirel aşa de multe cântece! Din lemnul trupului său s-ar putea ciopli un crucifix, o toacă şi, să zicem, un fluier.

A venit cu trei lumi după el Grigore Leşe, sâmbăta seara, la Sala Radio, una de la marginea vestică a Orientului, patru aromâni trecuţi de 80 de ani, din Dobrogea, alta de la marginea estică a Occidentului, patru instrumentişti din Maramureş, şi-o lume de la  mijlocul celor două,  alcătuită  din şase corindători din Ţara de Sus a Moldovei. Am auzit cu urechile mele pământul din toate aceste locuri cântând. Afară, peste Bucureşti şi peste lume, ploua ca în zilele potopului. Înăuntru, vechimea horelor se lua la întrecere cu vechimea bărbaţilor ce tropoteau. Păreau să vină de la începutul lumii, şi chiar al timpului, şi doinele, şi vocile rapsozilor.. Sutele de oameni din sală s-au alăturat celor de pe scenă, corindând împreună. Atunci s-a înteţit ninsoarea. Şi am înţeles că putem intra în sărbătorile de iarnă, ceea ce eu, unul, am şi facut. Pe furiş însă, ca să nu fiu observat, nici de pe pământ, nici din cer, că plâng.   Cum să nu iasă Dumnezeu în prag si să se bucure? Doar a fost şi El, viţă verde iadără, odată copil! Şi cum să nu le ceară oamenilor iertare pentru faptul c-a inventat moartea, deoarece cel ce face să ningă cu  sufletul său către cer dinspre pământ e om, un simplu om, deşi ar avea dreptul, viţă verde iadără, la mai mult decât atât.