Vlad Ţepeş era voinic, cu o privire violet hipnotizantă

Una dintre bogăţiile neamului românesc este şi galeria de voievozi majestuoşi, care au rezistat curajos în faţa tsunamiurilor provocate de armatele “agabaritice” ale superputerilor care năvăleau peste noi. Când Mihai Viteazul câştiga luptele cu turcii, când chiar îi fugărea la sud de Dunăre, băteau clopotele în marile catedrale ale Europei Occidentale, era considerat o speranţă a creştinătăţii în zăgăzuirea otomanilor. Papa l-a denumit pe Ştefan cel Mare atlet al creştinătăţii. E normal ca noi să-i vedem pe domnitorii noştri semeţi, impozanţi, frumoşi. Dar iată cum sunt descrişi de hrisoavele vremii aceşti voievozi renumiţi. Unul dintre valoroşii cercetători de la Institutul Naţional de Istorie “Nicolae Iorga”, reputat “ţepeşolog” pentru studiile despre Vlad Ţepeş, ne-a dezvăluit cum arăta domnitorul atât de cunoscut în lume datorită faimei de vampir, o aiureală. “Vlad Ţepeş era un bărbat vânjos, cu umeri laţi şi o ceafă de luptător, musculoasă. Avea nişte ochi tulburători, coloraţi spre violet, o privire ce pătrundea adânc în cei din faţa lui, nişte ochi ce te hipnotizau. Ştia că se vorbeşte despre el ca Dracula şi i-a sfidat pe aceşti clevetitori scoţând o monedă gravată cu desenul cometei ce înspăimânta atunci lumea întreagă cum că va lovi pământul. Nu Vlad Ţepeş a inventat trasul în ţeapă, era o execuţie practicată în multe ţări, dar el a tras în ţeapă o întreagă armată de otomani, învinşi de oastea Voievodului”. Mihai Viteazul era un bărbat înalt şi voinic. Mai puţini ştiu că sub cuşma impozantă se ascundea o chelie şi un cap niţel ţuguiat. Era mare strateg militar, dar şi de un curaj teribil, Mihai Întregitorul se avânta în miezul bătăliei şi, de la înălţimea staturii lui şi a armăsarului, făcea vid în jurul lui, retezând capetele duşmanilor. Puţină lume are cunoştinţă de talentul lui Mihai Viteazul în negocieri, câştiga avantaje pentru ţară. L-au măcelărit trădătorii Ardealului ocupat şi mercenarii lui Basta, părţi din corpul sfârtecat au fost plimbate pe un cal, să înspăimânte, până când un oştean curajos a furat capul marelui voievod şi l-a adus în Ţara Românească, fiind depus la Mânăstirea Dealul de lângă Târgovişte. Ştefan cel Mare era un bărbat de statură mică, bălai la plete, aşijderea la barbă şi mustaţă. Avea o privire dârză, nu s-a clătinat în deciziile pe care le-a luat în peste 40 de ani de domnie, a fost neiertător cu trădătorii. I s-a dus vestea de iubăreţ, că îi plăceau femeile, cărora le făcea copii. În realitate, Ştefan cel Mare a avut doar două iubiri alături de căsniciile cu neveste din case regale străine. Nu s-a confirmat nici reproşul că nu intra în mijlocul luptelor, el stând undeva pe un deal vecin înfruntării. Păi, atunci de unde a avut rana de la picior la căderea de pe cal, rană ce nu s-a închis zeci de ani şi care i-a grăbit moartea? A căpătat rana la picior în toiul unei bătălii cu turcii.