Vrăjile şi liberul arbitru

Am primit duminică o carte despre „vrăji şi farmece”. „Este făcută de preoţi”, mi-a spus doamna care mi-a dat cartea. În ea apare o bibliografie consistentă, cu texte preluate din scrieri ale Părintelui Cleopa, pr. Arhimandritul Ilarion Argatu, Protos Nicodim Măndiţă şi chiar o carte „Despre farmece, descântece, vrăji şi cum pot fi ele dezlegate”, semnată Sf. M-re Podromu – Muntele Athos. Biserica Ortodoxă crede că vrăjile există şi cei care le fac, precum şi cei care apelează la vrăjitori sunt uneltele diavolului, se spune în carte. Mărturisesc că m-au trecut adesea fiorii la gândul că mesajul cărţii – în esenţă pozitiv şi bine intenţionat – aduce o mărturie convingătoare a faptului că răul este puternic, dar mai ales că sunt mulţi oameni, unii cu înalte ranguri sociale, care se folosesc de vrăji, farmece sau de magie.

Să te convingi de puterea răului nu-i deloc greu; este îndeajuns să fii în miezul experienţei vieţii tale şi să te trezeşti încercat de o sumedenie de necazuri, probleme, boli, suferinţi, de­ziluzii şi greutăţi ca să ajungi „să crezi în puterea răului”. Adevărata trudă a existenţei nu este aceea de a cre­de în rău de vreme ce el con­vie­ţu­ieşte cu noi, cât truda de a crede în Dumnezeu şi în puterea lui Hristos. Frica, suferinţa şi deziluzia, răutatea, ura şi invidia, neputinţa de a rămâne umani atunci când cele omeneşti ne sunt luate sau atacate sunt stări care duc oamenii către gesturi disperate şi alegeri dureroase la nivelul conse­cin­ţelor.

Nu să dovedim energic faptul că vrăjile există, că semenii noştri îşi leagă speranţele şi îşi vând sufletele rău­lui este ceea ce poate salva omul. Să dovedim că binele există pentru ca mintea şi sufletul omului să creadă în el. Căci, aşa cum ne spune Iisus, cre­dinţa este cheia binelui sau a rău­lui, cheia miracolului, ca şi cheia ine­xis­tenţei lui. Dacă noi credem vigu­ros în rău, atunci cum să apară bi­ne­le? Dacă nu conducem oamenii cu blândeţe, cu iubire, cu înţelegere şi cu înţelepciune către credinţă, su­fe­rin­ţele şi răul pe care ei îl trăiesc îi duc năpraznic şi dureros către practici oculte şi gesturi disperate. Dacă do­vedim că răul există dincolo de li­be­ra alegere, pe care ne-a lăsat-o Dum­nezeu, că există puteri care ne pot încălca liberul arbitru, respectiv vră­jile, magia, farmecele etc., nu spu­nem oare că liberul arbitru nu este funcţional în întregime? Că alţii aleg să ne facă rău şi, dincolo de alegerea noastră, răul se produce (asta-i o întrebare la care puteţi reflecta)?

Cred că omul ameninţat, torturat deja de greutăţile vieţii, suferind şi năuc, capabil să facă rău, în acelaşi timp, are nevoie de... un alt om, care să-i confirme existenţa bunătăţii. Omul are nevoie de blândeţea preotului, de blândeţea medicului, de blândeţea unui şef, de aprecierea şi de bunătatea unui părinte, de certitudinea că binele este prezent şi posibil în experienţa vieţii sale. Lumea confirmă sau infirmă existenţa binelui şi a răului, iar atunci când în mediul imediat de viaţă omul este împresurat de erori şi lovituri, de situaţii cărora nu le poate face faţă, inexistenţa unui răspuns blând îl poate convinge că răul are realitate şi putere. Iar convingerea este credinţă şi credinţa este poarta pe care i-o deschidem singuri răului, alegând să credem că-i mai tare decât Dumnezeu.

Prin noi se manifestă binele sau răul. Nu ne fac rău extratereştrii, nu ne urăsc tigrii şi ne iau iubiţii sau iubitele câinii (fără ca iubiţii respectivi să încuviinţeze), ci tot oamenii. Fiecare are libertatea de a alege ce anume se manifestă prin el în relaţia cu sine şi cu lumea înconjurătoare. Omul are nevoie să-şi asume responsabilitatea pentru alegerile sale şi să accepte libertatea celorlalţi de a alege. Pretinzând că răul intră în manifestare în afara liberei alegeri, el nu-şi asumă responsabilitatea. În loc să ne facem rău unii altora, putem alege să ne facem bine şi pentru asta să ne manifestăm personal în sensul binelui acolo unde suntem. Noi nu putem alege în locul nici unui alt om ca el să fie mai bun, dar putem să fim exemplul pe care el alege sau nu să-l urmeze.

Dorinţa de a face rău (inclusiv prin vrăji) este expresia incapacităţii noastre de a face faţă unor dureri şi pierderi ale vieţii, iar această stare merită compasiune şi un gen de blândeţe care-l poate întoarce pe om de pe drumul greşit. Pe măsură ce vom accepta existenţa deplinei libertăţi de alegere a omului, chiar dacă el ne părăseşte, ne trădează, nu ne mai iubeşte, ne ia ceva preţios pentru noi, pe măsură ce vom respecta alegerea lui de a trăi aşa cum vrea singur, ne vom simţi mai iubitori, mai răbdători, mai buni şi mai apropiaţi de Dumnezeu. Cred că dorinţa de a face rău sau a ne face bine prin mijloacele răului provine doar din neînţelegerea şi neacceptarea existenţei libertăţii de alegere a fiecăruia. Iar asta este încălcarea legii divine, pe care nici Dumnezeu n-a încălcat-o când Adam şi Eva au ales să muşte din măr.