Ziua când Democraţia a crăpat!

Trăgându-şi seva din conflict ca buruienile din bălegar, ziarele şi televiziunile au poreclit ziua de marţi, 15 septembrie 2009, Ziua cea mai lungă a Coaliţiei.

De ceva timp umblă zvonul unei ruperi a Coaliţiei de guvernare, prin darea de-a berbeleacul pe scările Palatului Victoria a alianţei PSD-PC, logodire politică nu mai puţin artificială decât pompos intitulata Parteneriat pentru România. Drept ur­ma­­re, ziarele şi televiziunile băştinaşe s-au pus la pândă în aşteptarea clipei când edificiul găunos numit Coaliţia PD-L-PSD-PC se va prăbuşi. Şi s-a zis zilei de marţi, 15 septembrie 2009, Ziua cea mai lungă a Coaliţiei pentru a sugera că la capătul acestei zile se va vedea dacă şan­dra­maua va rezista sau nu. După cum s-a putut băga de seamă, Coaliţia a rezistat.

Nu fără a ne oferi nouă, simplilor spectatori ai zarvei politice, o nouă mostră de haz ridicol la nivel înalt. Neputincioşi în a tranşa bărbăteşte chestiunea asumării, liderii PSD-PC au ordonat câtorva supuşi parlamentari să poarte banderolele albe ale unei aşa-zise greve japoneze. În­fă­ţi­şând camerelor de luat vederi în direct do­vada revoltei lor faţă de actul guvernamental, parlamentarii PSD-PC au rămas, totuşi, în sală, preocupaţi de a asigura cvorumul fără de care şedinţa nu s-ar fi putut ţine. Oportunismul moldo-valah naşte monştri de caraghioslâc. Decizia PSD-PC de a-şi exprima revolta faţă de asumarea răspunderii nu prin părăsirea sălii, ci prin atârnarea unor zgaibe de doliu alb seamănă cu situaţia unei muieruşti care se lasă posedată strigând în culmea orgasmului:
- Protestez! Protestez!

Coaliţia a rezistat, totuşi, Zilei celei mai lungi. Pe fondul mizerului oportunism politicianist românesc, tot mai dez­gus­tă­tor în ultimii ani, responsabil de cre­ş­te­rea alarmantă a scârbei faţă de politică.

Aşa cum am mai scris, prin decizia de trecere prin Parlament a trei pachete de legi semnificative pentru ţară, Guvernul Boc a dat o lovitură straşnică Parlamentului şi, prin asta, democraţiei. Locul dezbaterii parlamentare fireşti a legilor a fost luat de o formulă pe care am numit-o, tot în spaţiul acestui comentariu, trecerea prin Parlament în variantă prescurtată. Experimentată cu succes la adoptarea Codurilor, formula, tipică democraţiei noastre originale,  riscă să devină deja fapt împlinit. Văzând că se poate, nu numai Guvernul Boc, dar şi alte guverne succesoare vor apela la această formulă, trăgând Parlamentul pe linie moartă. Nu întâmplător, în Discursul de marţi, Traian Băsescu, fascinat de această variantă expeditivă, pentru că se potriveşte perso­nalităţii sale autoritariste, a cerut ca şi Co­du­rile de procedură să fie adoptate prin asu­marea răspunderii. Încetăţenirea aces­tei formule de trece­re a legilor prin Parlament se constituie, credem noi, într-o alarmantă punere la îndoială a de­mo­cra­ţiei autentice prin sub­stituirea aceste­ia cu o democraţie de faţadă. Simpla trecere în revistă a drumului parcurs de ce­le trei pachete de legi ne arată cât de pri­mejdioasă poate fi, pentru de­mo­cra­ţie, această minare a de­mo­cra­ţi­ei. Mai pri­mej­­dioasă chiar decât instaura­rea dictaturii. Sub un regim de dictatură, cetăţenii ştiu că e vorba despre a abolire a de­mo­cra­ţiei. Drept urmare, ei vor lupta îm­po­tri­va dictaturii. Într-o democraţie mimată, gen Panoramă la Moşi, mulţi cetăţeni, deşi adepţi ai democraţiei, pot sta liniştiţi, convinşi de forma fără fond că trăiesc într-un stat de drept.

Guvernul a trimis cu camioneta la Parlament cele trei colete de legi, invitând aleşii neamului să le desfacă şi să depună în cutiile păstrătoare amendamente. Cât mai repede, fireşte, deoarece Guvernul n-are timp să-l piardă cu punctele de vedere ale parlamentarilor.

Deşi mulţi dintre parlamentari nici măcar n-au desfăcut coletele de legi, totuşi, când le-a luat înapoi, Guvernul s-a pricopsit, la fiecare lege, cam cu vreo 1.000 de amendamente.

Cam multe şi-a zis Guvernul, bom­bă­nind parlamentarii care, în naivitatea lor, au luat în serios îndemnul de a depune amendamente. Drept pentru care Guvernul a acceptat mai puţin de 100 de amendamente din cele 1.000 depuse.

La ce Dumnezeu a mai trimis legile la Parlament pentru amendamente dacă, până la urmă, tot el, Guvernul, a decis care să fie acceptate şi care să fie aruncate la gunoi?! La cele trei pachete de legi s-a lucrat câteva nopţi, tăindu-se ici, cio­pâr­ţin­du-se dincolo, astfel că marţi, în şe­din­ţa comună, premierul Emil Boc a cerut asumarea răspunderii pentru legi despre al căror conţinut nu ştia nimeni nimic.

Dacă ne gândim că Emil Boc şi mi­niş­trii răspunzători au lucrat noaptea la aces­te legi, garantez că nici premierul nu mai ştie ce conţin ele. După această co­me­die de democraţie a venit ziua de marţi, 15 septembrie 2009. Constituţia nu permite asumarea răspunderii decât pen­tru o lege. Guvernul Boc avea însă trei pachete de legi. Cum să-ţi asumi răspunderea fără a sfida Constituţia? Ingeniozitatea românească şi-a spus imediat cu­vân­tul. Acea ingeniozitate în materie de improvizaţie care ne-a făcut faimoşi în lu­me. S-au născocit atunci trei asumări ale răspunderii în aceeaşi zi. Astfel s-a ajuns ca Emil Boc să vină de trei ori la tribună într-un interval de două ore, fiecare din cele trei momente mimând un mo­ment de asumare a răspunderii. Marţi, 15 septembrie 2009, a fost Ziua cea mai lun­gă a Democraţiei. La capătul căreia De­mo­craţia a crăpat. Da, dar a rezistat Coaliţia!