Ziua în care... iubim!

Iubirea ar trebui celebrată în fiecare zi, fiindcă ea este energia care umple întregul univers, e energia din care se ivește viața; se nasc din dragoste copiii, se naște iarba din dragoste, și pomii parcă înfloresc dintr-o iubire ce stă ascunsă și tăcută în nevăzut! ”Dacă nu ai iubire ești ca un chimval răsunător” și ”Dacă dragoste nu ai, nimic nu ai”, spunea Sfantul Apostol Pavel. El vedea că ”mai mare decat toate trăirile este iubirea”! Da, mai mare decat toate este iubirea tocmai pentru că iubirea nu-i doar o emoție, nu-i acea trăire fulgurantă ce se ivește din răvășirile hormonale ale trupului, nu-i condiționată de ceva anume, de frumusețea celuilalt, de banii lui, de poziție sau de oricare alt lucru al acestei lumi. Iubirea e o stare de conștiință, pe care n-o putem percepe ca atare fără să trecem prin focul și prin săbiile durerilor, a obstacolelor, fără să renunțăm pas cu pas, în mod conștient, la toate percepțiile mentale care ne-au fundamnetat existența. Iubirea e sensul nostru ascuns și dezvăluit, în același timp. De aceea purtăm în suflet un dor nestins, un dor nemărginit de iubire, un dor pe care nu-l înțelegem în dimensiunea lui absolută până ce nu renunțăm la percepția că cineva din afară, ceva...din această lume e cauza iubirii sau ne-o poate dărui.

Da, iubirile noastre omenești ne pot călăuzi către înălțimile iubirii care suntem. Iubirile omenești ne arată fulgurant, precum un maestru dur și grav, până unde poate ajunge sufletul ca intensitate a trăirii sale. Ele sunt precum farul, ce ne arată drumul, calea și sensul, dar în ele se strecoară sâmburele amar al fricii de iubire, căci a iubi se poate resimți ca un stres teribil, ca alergare după o fantasmă, pe care – de o vei întalni – se poate să mori! E-n sufletul nostru dorul, care ne atrage continuu, subtil și nevăzut, să căutăm iubirea; dorul acesta ne e dat, e harul ce ne cheamă către adevăr, către esența existenței noastre, cea care ne-a adus aici, în lume, parcă spre a redeveni conștienți că nu suntem din lume. Iubirea – atunci cand o trăim, fie și într-o clipă de dragoste carnală, căci și atunci noi avem șansa transcendenței, a clipei în care ne putem atinge propriul suflet frumos și divinul ce stă ascuns în el – e lumea Adevărului nostru etern, prin care ne putem ”mântui”! Poate-s prea mari aceste cuvinte, poate sună puțin artificial, dar asta se întamplă doar pentru că ne încurcăm în percepțiile minții, în emoțiile omenești, în suferințele pe care le trăim în relația cu lumea, în iluzia că viziunile devastatoare, urâte, grave și debusolante ale minții sunt întregul adevăr. Pentru a înțelege iubirea despre care vorbesc acum avem nevoie să renunțăm la tot ce știm că înseamnă iubire, la tot ce a învățat mintea că este sau nu este iubirea și să renunțăm la mintea însăși! Căci din minte se naște frica de iubire ca o frică de moarte și tocmai mintea noastră e piedica, dar e și învățătorul, care ne arată că suferința e o stare din care lipsește iubirea noastră. Știm că suntem departe de iubire și suntem pe o cale greșită atunci cand ne doboară suferința. Intensitatea suferinței e semnalul care arată gradul în care ne-am îndepărtat de iubire, de răbdare, de iertare, de esența divină a sufletului nostru. Paradoxul face ca noi să trăim acut sentimentul că iubirea și suferința poartă între ele un semn egal, să simțim că iubim atunci cand suferim mai mult. Asta-i marea amăgire a ființei umane și numai cand vom înțelege că suferința e a minții care s-a diluat în propriile-i ganduri omenești, în așteptări, în proiecții, în fantasme negre și-n deziluzii, că tocmai suferința ne spune răspicat; ”ești departe de iubire și de aceea te simți atât de rău”, numai atunci vom păși conștient către iubire. Mintea aliniată cu sufletul ne poartă către trăirea acelei iubiri din noi, care iubește în afara oricărei condiții. Noi asta căutăm; iubirea din noi înșine și-o căutăm în tot ce facem. Dorul nostru de iubire e un dor de noi înșine, de a ne cunoaște pe noi acolo, în lăuntru, în destinul nostru de ființe divine, care s-au întrupat temporar pentru a-și conștientiza starea lor de iubire nemărginită. Trecem prin toate cele trecătoare să știm că suntem netrecători; și, atunci cand iubim, fie un copil, fie o floare, fie o ființă, fie o zi sau un înger închipuit, devenim iubirea care suntem în taină, devenim conștienți că...noi iubim și asta contează. Ne e dor de noi înșine, de acel noi înșine din care am venit în acest corp fizic, în acest ”templu al lui Dumnezeu”. Trupul nostru e locuit de iubire și de aceea ziua îndrăgostiților e în fiecare ”clipă” în care noi iubim. În fiecare zi în care iubim e ziua îndrăgostiților, căci în acea clipă și-n acea zi ne întalnim cu singura ființă de care ne e un dor nebun; cu noi înșine!