x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Elita experţilor post-comunişti

0
Autor: Lavinia Betea 13 Dec 2010 - 19:04
Elita experţilor post-comunişti /Agerpres Începând cu alegerile din mai 1990, Parlamentul a devenit o tribună de formare a elitelor politice

142329-mircea-hudek-agerpres-1507955.jpgVladimir Pasti a fost unul dintre pri­mii consilieri ai puterii post-comuniste. Traseul său profesional este relevant pentru schimbările produse în cercul secund al puterii. În chiar 2 ia­nua­rie 1990, printr-un decret al lui Consiliului Frontului Salvării Naţio­nale, sub egida Academiei Române, s-a înfiinţat Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii sub conducerea socio­lo­gului Cătălin Zamfir, viitor minis­tru al Muncii şi Protecţiei Sociale. Cercetătorii săi, proveniţi în mare parte din foste structuri de învă­ţă­mânt şi cercetare, au fost experţii noilor lideri.

Aşa se face că încă din martie 1990, Vladimir Pasti a început să co­la­boreze cu comisia de politică ex­ter­nă a CPUN, simultan fiind invitat de  Adrian Sârbu să facă parte din gru­pul de consilieri ai primului-minis­tru, Petre Roman. După alegeri a ini­ţi­at Consiliul pentru Reformă, condus de Adrian Severin, viitor ministru pentru Reformă şi relaţiile cu Parlamentul. „Funcţia acestui minister a fost prioritar strategică: trebuia să proiecteze reforma, să-i construiască infrastructura intelectuală şi legală atât pe direcţie politică, cât şi econo­mi­că şi socială, relatează Vladimir Pasti. Până în toamna lui 1990 am fost consilier al primului-ministru în acest Consiliu.

În toamnă, când ata­cu­rile împotriva lui Ion Iliescu şi a FSN s-au înteţit am devenit consi­lier al preşedintelui României. Am pro­iec­tat, între altele, noua formă instituţională a FSN după modelul parti­du­lui laburist, cea cu moţiuni pro­gra­­matice susţinute de echipe diferite, for­mă care a fost menţinută de PD până în zilele noastre, desigur, după ce a golit-o de conţinut. Am fost vreun an de zile şi vicepreşedinte al FSN. Am propus şi o nouă ideologie a FSN, intitulată «Un viitor pentru România», care apoi s-a autonomi­zat, devenind numele unui think-tank independent politic, dar influent în politica vremii.”

Sociologul Vladimir Pasti a fost şi este implicat în moduri diverse în construcţia programelor şi strategiilor partidelor şi grupurilor derivate din FSN. Cum s-a alcătuit acest corp de experţi? – l-am întrebat. „Răspunsul este că nu am fost un caz izolat. În perioada 1990-1993 a trebuit creată o nouă elită politică. Ea s-a format pe multe căi. Una dintre ele a fost popularitatea unor persoane, popularitate câştigată fie înainte de 1989, fie în perioada imediată căderii regi­mu­lui comunist. A doua cale a fost bio­grafia, împinsă până la genealogie: aşa au apărut primele generaţii de lideri ai partidelor istorice sau perso­na­je politice precum Ticu Dumi­tres­cu.

A treia cale a fost legitimarea ex­ter­nă plus „anti-comunismul postcomunist”. În paranteză fie spus, cea mai interesantă formă de luptă împo­triva comunismului a fost cea în care lupta s-a dat după prăbuşirea şi chiar dispariţia acestuia. Se mai dă şi acum. În sfârşit, a patra cale, cea care m-a absorbit şi pe mine, a fost nevoia de a crea o infrastructură intelectuală a politicii. Era o lipsă îngrozitoare de specialişti în orice: de la relaţiile exter­ne, administraţie, apărare şi până la problematicile financiare, economice şi sociale ale guvernării şi ale compe­ti­ţiei politice. Membrii acestei infrastructuri nu erau, în mod normal, des­tinaţi unor cariere executive, dar la nivelul executivului politic – de ti­pul miniştrilor şi echivalenţilor lor – lip­sa de oameni era la fel de mare ca şi la nivelul infrastructurii.

De altfel, oscilaţia între infrastructura politicii şi executivul politicii (fie prin funcţii de guvernare, fie prin funcţii de conducere politică) este o practică normală a politicii moderne. O ilustrează şi cariera lui Brzezinski. În România, această situaţie este cel mai bine ilustrată de guvernatorul BNR: Mugur Isărescu. Forma normală de organizare politică din prima parte a tranziţiei a ţinut cont de acest context. Toate partidele importante şi-au format un nucleu de conducere naţională bazat pe o combinaţie de popularitate a liderilor naţio­nali şi a mecanismelor proprii de legi­ti­mare, în proporţii diferite, înconju­ra­tă de un grup de specialişti politizaţi (ideologizaţi) care asigurau infrastructura intelectuală a conducerii naţionale. Sistemul electoral al votului pe liste era esenţial în asigurarea acestei structuri şi, tocmai de aceea, acesta a fost sistemul adoptat atunci.

Sistemul electoral actual al votului uninominal reflectă, în schimb, re­nun­­ţarea la infrastructura intelectuală a politicii naţionale şi înlocuirea repre­zentanţilor politici ai acesteia cu proxy ai liderilor locali. În timp, aces­­te căi de formare ale elitei politice s-au restrâns şi personaje politice apă­rute în primul deceniu pe această a patra cale au fost treptat împinse către periferia politicii sau eliminate complet.”

În 1993, unul dintre marii experţi ai politici americane Zbignew Brze­zin­ski a publicat sub titlul „Marea transformare” un proiect de trecere a fostelor state comuniste la capita­li­sm în mai multe etape. Funcţie de dezvoltarea sa anterioară, ciclul tran­zi­ţiei unei ţări europene ex-comuniste urma să se desfăşoare pe durata a 15 până la 30 de ani. Profesorul Pasti contestă însă opinia aplicării modelului american la realităţile din estul Europei. „În practică, spune el, fiecare reformă în parte a fost negociată între grupurile interesate, în funcţie de puterea politică a fiecărui grup. Şi au fost schimbate de fiecare dată când s-a schimbat raportul de forţe politice între aceste grupuri. A existat un obiectiv strategic, după ce CE a luat decizia de a se extinde către est, iar Tratatul de la Maastricht a stabilit condiţiile teoretice ale aderării la UE.

Aceste condiţii sunt teoretice. Operaţionalizarea lor o făcea Co­mi­sia Europeană, iar Comisia putea schimba indicatorii operaţionalizării când şi cum avea chef. Ceea ce a şi făcut. Prima consecinţă politică pentru România constă în faptul că gu­ver­­nele României vor face tot ce le cere UE, şi au făcut, chiar dacă unele cereri (de exemplu privatizarea practic în întregime a sectorului bancar în favoarea capitalului european, sau privatizarea utilităţilor, sau interzi­ce­rea adopţiilor internaţionale etc.) sunt discutabile. Aşa se face că guvernele României pierd atât controlul strategic al transformărilor, cât şi practica şi instituţiile elaborării strategice pentru viitor.

 

Primul model politic al României: fără comunism

„Primul model de viitor imediat a fost cel propus de CFSN printr-o celebră Declaraţie din decembrie 1989, rememorează Vladimir Pasti. Era un program liberal şi nici nu avea cum să fie altfel: ca un urs care stă pe punctul care marchează Polul Nord şi, ori încotro s-ar duce se mişcă automat spre sud. El presupunea înlocuirea regimului politic comunist cu un soi de „de­mo­craţie populară” imprecis conturată, dar oricum dornică să respecte drepturile omului şi să construiască o viaţă mai bună pentru populaţie, şi o serie de liberalizări economice şi sociale. Poate fi considerat un pas înainte faţă de perestroika, pentru că elimina partidul comunist din ecuaţia po­li­ti­că, în vreme ce perestroika îl concepea ca pe principalul actor politic.

Fiind­că veni vorba, împotriva superstiţiilor ideologice atât ale „in­telectualilor români”, cât şi ale populaţiei, de atunci şi de acum, era, din punct de ve­de­re politic, cel mai radical program din toată Europa Centrală şi de Est. După acest criteriu, la sfârşitul lui decembrie 1989, România era singura ţară co­munistă în care partidul comunist dispăruse din arena politică. În Polonia, comunistul Jaruzelski a rămas preşedintele Poloniei până în decembrie 1990, iar comuniştii au rămas puternic reprezentaţi în parlamentul po­lo­nez în 1990.

În Ungaria, guvernul comunist a rămas la putere până la ale­ge­rile din mai 1990, ca şi preşedintele comunist al ţării, Matyas Szuros. În Cehoslovacia, ultimul prim-ministru comunist a funcţionat până în 1992, chiar dacă a schimbat partidul, iar partidul a continuat să existe până la des­compunerea ţării. În Bulgaria, partidul comunist a rămas la putere pâ­nă în februarie 1990, când a renunţat benevol la putere, dar nu s-a desfiinţat.”

Citeşte mai multe despre:   acum 20 de ani
Serviciul de email marketing furnizat de