Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Era pe la sfârşitul anilor '90, când în presă mai existau destui boemi. Lucram în redacţia unui cotidian care îşi avea sediul pe Calea Plevnei, într-o fostă cazarmă a Clubului Steaua. Zona era generoasă din multe puncte de vedere: plină de ţigani veseli, cârciumi ieftine şi bordeluri amplasate în clădiri dărăpănate. Cât timp am avut drept redactor-şef o doamnă analist politic, foarte amabilă, lucrurile au mers bine. Nu eram obligaţi să venim la program, important era ca fiecare să-şi predea materialele la timp. În plus, fiindcă distinsa şefă era pasionată de jocurile puterii, îl tăia în paişpe pe Radu Vasile, analiza la rece şi la călduţ declaraţiile lui Adrian Severin, diseca oamenii momentului şi ziarul se umplea fără să fie nevoie de prea mari eforturi din partea secţiei de Reporteri Speciali din care făceam parte.
500 DE METRI
Treaba s-a stricat indiscutabil după ce s-a petrecut o rotaţie de cadre. Doamna a fost înlocuită cu un scundac peltic, cu renumele deja uşor ciupit de molii încă de atunci, că e un mare făcător de gazete. Omuleţul ne-a impus, sub ameninţarea tăierii din salariu sau chiar a concedierii, să ajungem în cel mult 15 minute la el în birou, atunci când ne cheamă secretara majestăţii sale. Demoralizaţi am ţinut mai întâi o sedinţă de secţie, apoi o plenară comună cu cei de la foto şi sport, cu care eram prieteni. După dezbateri îndelungi, am hotărât să petrecem timpul în gaşcă, prin locantele aflate pe o rază de 500-700 de metri în jurul redacţiei. Am stabilit şi pietre de hotar, o băcănie unde puteai să bei şi votcă "la varice" aflată pe Strada Mircea Vulcănescu (fostă Ştefan Furtună), o discotecă de mâna a treia din curte de la ANEFS, o baracă de lângă Eroilor şi celebrul bordel al lui Mitică Domnu' de pe Plevnei. A început o perioadă bulversantă, în care toţi ne-am depăşit limitele normale ale viciilor. Onorabili taţi de familie, becheri liniştiţi sau derbedei, căci în redacţie erau oameni amestecaţi, zăceam prin bombele din împrejurimi. Turnam în noi beuturi execrabile şi aşteptam indicaţiile preţioase ale comandantului suprem.
DINAMOVIŞTI
Într-o bună seară, eram destul de frânţi, fusesem anunţati că Napoleonul de presă a părăsit incinta, dar aveam chef să mai stăm. Mateiaş, un fost macaragiu care devenise specialist în infracţiuni economice, simţea că îi lipseşte ceva. La un moment dat, ne-a propus, fiindcă tot fusese zi de salariu, să dăm o tură la curvele de vizavi. Erau vreo patru ţigănci care arătau infernal, ceva între un grup de sorcove şi muncitorii fluorescenţi de la drumuri. Lângă ele era amplasat un ţigan burtos, cu ghiul şi lanţ de bicicletă la gât. La o primă strigare ne cerea o sumă considerabilă pentru acea vreme şi raportul calitate-preţ, 50.000 de lei. Am simţit nevoia să intervin: "Uite, mă, suntem şapte, grup organizat, faci reducere 50%, mai mult de 25 de căciulă nu capeţi". Ţiganul, pe care l-am cunoscut ulterior drept Raymond, s-a scărpinat pe chelie şi a hârâit: "Cine v-a horganizat?! Gharda a trecut să-şi ia dreptu' ieri! Dă la Dinamo sunteţi?". Am văzut cum magraonul se uita fix la legitimaţia ziarului, roşu cu alb, prinsă la gâtul lui Costel, un fotograf solid între două vârste. Probabil nu ştia să citească. Am încuviinţat din cap că suntem câini roşii şi am căpătat fetele la jumătate de preţ. Am fost introduşi într-o casă mare, dar mizeră, unde cei care mai erau în stare au avut treabă cu fetele.
GAŞCA SPARTĂ
Săptămâna aia am vizitat bordelul în aceeaşi formaţie de mai multe ori. Ne făcusem chiar obiceiul să cumpărăm băutură de la un chioşc din apropiere şi o puneam de câte un chef în toată regula cu fetele, Raymond şi fraţii săi Rekefort şi Cocon. Ţiganii ştiau că suntem băieţii de la Dinamo, nu puneau multe întrebări, iar noi ne chinuiam să vorbim în neologisme, să-i băgăm definitiv în ceaţă. Deja fiecare dintre noi ştia ce poate fiecare fată, iar când unul dintre noi era chemat la comenduire, spunea să i se ţină favorita caldă până când se întoarce. În câteva dăţi am rămas şi datori, iar fraţii, amabili şi conştienţi că au drept clienţi "persoane importante", ne-au tot reeşalonat sumele restante până la zilele de leafă.
După vreo trei luni, timp în care familiştii dintre noi începuseră să aibă necazuri pe motiv că ajung cu mai puţini bani acasă, lucrurile au decurs identic. După asta, relansarea ziarului s-a dovedit un fâs, Mesia ziariştilor şi-a pus sare pe coadă şi omul care l-a înlocuit a venit cu o politică asemănătoare cu a doamnei analist politic: nu atârnaţi pe aici, produceţi marfă! Aşa am spart gaşca.
