Arta de a deveni jambon

Îmi place de prietena mea (cealaltă) pentru că e o tipă foarte practică. Deşi e ca şi măritată, împărţind un credit şi o locuinţă comună dimpreună cu alesul inimii şi al privighetorii sale (aşa obişnuieşte ea să-şi denumească văgăuna atunci când povestim tot felul de aberaţii şi când facem referiri obscene), până în momentul scrierii ea a refuzat categoric ideea de a concepe un puiet. Motivele i-au fost dintotdeauna clare şi nu vede nici un neajuns în asta. Ele (motivele) au rămas două, după ce al treilea a fost violent decapitat din pricina unui prea pronunţat iz nerealist.

Raţiunea numărul unu este tinereţea. Frăgezimea pielii ei pe care o întreţine conştiincios cu tot soiul de creme scumpe care ajung nu de puţine ori să echivaleze cu rata pe care cei doi amorezi o descarcă pentru maşina mică de uz gospodăresc. Apoi, o asemenea acţiune i-ar periclita, totodată, şi minunata pereche de sâni. Care la ora actuală nu-s nici prea mari, nici prea mici, ci taman potrivit de aţâţători.

Astfel că puşi de-acum în slujba hrănitului de puiet, superbii ei sâni încă feciorelnici riscă să ia forma unor jgheaburi de scurgere fluide. Chestie care nu prea o îmbie pe frumoasa mea prietenă, deşi bărbatul care îi şade alăturea, care o iubeşte şi care se foloseşte de perechea ei de ţâţe susţine ferm că ar iubi-o la fel de mult şi promite solemn că ar şi regula-o asemănător, chiar dacă ar face un copil şi pentru o vreme ar arăta ca o bucată de jambon. Prietena are o problemă şi cu burta.

I se pare că în fiecare clipă aceasta e în pericol s-o ia la vale, motiv pentru care controlează atent toate caloriile îngurgitate, precum şi fiecare ieşire la toaletă, pentru gramaj şi consistenţă. Astfel, burta nu poate câştiga. Însă puietele odată instalat înăuntru are toate şansele să-i împingă fioroşii colăcei peste betelia pantalonului. Nu ne-am dori aşa ceva. Aşa că raţiunea numărul unu capătă oricând variate nuanţe legate de modul în care o sarcină îi va mutila ei încă prea proaspătul trup.

Al doilea motiv e încă şi mai nostim, dar tot pe-atât de destoinic. Urmare a unor calcule chibzuite şi reci rezultă că nu-i operativ să fii primul cuplu din grup care produce copil. Asta deoarece e global recunoscut că plodul ţipă, urlă, elimină mirosuri şi materii neplăcute ochiului şi nasului, încontinuu vrea ceva, în permanenţă îi pute altceva şi, în general, din nou urlă. În particular, în preajma noului venit nu poţi fuma că se-neacă, nu poţi bea până cazi sub masă, pentru că s-ar putea să aibă nevoie la pipi sau la ţâţă, nu te poţi destrăbăla, pentru că el depinde de tine, precum şi alte asemenea miracole ale vieţii.

Devine, deci, cazul că, dacă eşti primul care introduce-n grup un astfel de musafir micuţ, e posibil ca gaşca să te-anunţe că s-a mutat pe o planetă nouă, încă neexplorată, şi că e bine să treceţi pe-acolo abia după ce-apucă ei s-o cunoască mai bine. E de preferat, deci, să fie alţii primii care sparg gheaţa, care învaţă pe pielea lor cum e cu hrănitu', sculatu', spălatu', plimbatu', educatu' şi alte activităţi parentale de gen.

În fine, al treilea motiv care ar fi pus-o la un moment dat în gardă pe prietenă - dar care între timp s-a resorbit în propria-i faşă - ar fi fost că, sărmana, îşi imagina că mai are încă timp să se distreze, să vadă lumea şi să facă tot soiul de nebunii. În mintea ei, după cum ziceam, la un moment dat scenariul a funcţionat. Desigur, alcoolul fusese unul tare şi de calitate, iar recenta vizită la Paris jucase şi ea un roluleţ în poveste.

Fireşte, apoi ne-am dres cu ciorba de potroace şi ne-am adus aminte că pentru călătoria la Paris rezervaserăm bilete cu şapte luni înainte - cele mai ieftine ever! -, iar pentru cazare şi plimbare strânseserăm bani cam restul de timp până la decolare. De unde rezultă că pentru a avea timp să colindăm împrejurimile civilizate ar trebui să jefuim o bancă. Şi după ce ne plictisim de umblat să ne minunăm că madam aia de născu la şaptej' de ani s-a cam grăbit cu plodu' ca fata mare la măritat! Deci, mă rog...