Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Eram prin anul doi de facultate şi lucram la un săptămânal relativ cunoscut în epocă, la secţia de politică. Nu o duceam prea strălucit cu banii, aşa că profitam de legitimaţia de presă şi intram la diverse sindrofii oficiale, unde se mânca şi se bea gratis. Astea cuprindeau de la zilele naţionale ale unor state până la lansări de discuri de vinil, care încă se mai purtau. Eram încurcat episodic cu Doina, o fată de la Iaşi care vorbea cu un pronunţat accent moldovenesc. Fata poseda o frumuseţe de tip slav, era blond-spălăcită, cu ochi albaştri şi sâni mari. Era studentă la Litere. Fiind fiica unor profesori de liceu destul de duri, era fericită că venise să studieze la Bucureşti şi scăpase de sub tutela părinţilor. Cum locuia la cămin şi subzista din primirea unor pachete de acasă, se bucura când o luam cu mine la câte o pomană făcută cu diverse ocazii.
TRANSNISTRIA
Într-o seară de vineri mă chemase la ea la cămin, colegele ei, care proveneau de mai aproape de Bucureşti, plecaseră acasă. Fiind singurei, s-a desfăşurat strigându-mi în urechi "posiedă-mî tarie!" sau "ia-mî pi la spati!". Am adormit mulţumit. Eram înainte de leafă, mai aveam puţini bani de spart în week-end, dar furasem de la redacţie o invitaţie pentru a doua seară la Ambasada Federaţiei Ruse, unde se serba, dacă ţin bine minte, "Ziua Armatei" sau aşa ceva. Îmi făcusem calculul că după asta mai bem vreo două beri în Regie şi am rezolvat ieftin seara de sâmbătă. I-am spus Doinei, a doua zi, să se echipeze cu hainele de gală şi am luat ilegal (nu aveam bilet) o limuzină a RATB care ne lăsa relativ aproape de ambasadă. Acolo am suportat câteva discursuri, după care am dat iama în specialităţile culinare ruseşti şi în băuturile fine şi cu multe grade date de fosta Armată Roşie. Mă ameţisem discret şi mă distra să îi văd pe "pişcotari", specie de indivizi care trăiau din varii chefuieli, cum luau băutură cu sticla şi pâlnia sau balotau mâncare în sufertaşele pregătite în false genţi foto.
Se tot uita la noi Ştefan, zis Fănel-Mondenu', un personaj nesuferit. Ăsta trăia din bârfe şi lucra la o revistă între timp răposată, care practica nişte metode empirice de papparazzi. Mă ameţisem oarecum şi am vrut să merg la budă. Când am ieşit de acolo, îmi ţinea calea marele bârfitor. M-a întrebat mieros cine e "rusoaica blondă" care stă de vorbă cu mine. M-a mâncat undeva să-i spun: "Cum nu ai habar?! N-ai auzit de generalul Ignatenko?! E fie-sa!". Ca şi mine, nu auzise de generalul în cauză, aşa că i-am zis cu reproş în glas că umblă doar pe la prostioare şi îi scapă problemele grave. M-am apucat să-i explic pe un ton foarte serios că generalul Ignatenko este adjunctul generalului Lebed, cel cu intervenţia Armatei a 14-a a Rusiei în Transnistria. Am scos o telenovelă minunată, cum că săraca Doina, transformată în Liuba, e rodul dragostei dintre Ignatenko şi o moldoveancă şi că ea a ales să studieze în România, că în sufletul ei se dă o luptă între patriotismul rus şi cel românesc.
L-am lăsat pansiv pe sărmanul Fănel şi am mers înapoi la prietena mea. Înainte să plecăm, l-am văzut pe publicistul monden manipulând un aparat fotografic în direcţia noastră. Am petrecut o altă seară frumoasă, cu "posiedări" diverse.
TRAGEDIA
Peste trei zile, dorind să mă duc la un curs în "Amfiteatrul Iorga", aterizasem, cum mi se întâmpla frecvent, în cârciuma din subsolul Facultăţii de Litere. Fiind dimineaţă, beam liniştit o cafea fără adaosuri de alcool. Mi-a apărut brusc la masă Doina, cu o mutră pământie amestecată cu mov. Mi-a trântit sub nas revista la care lucra Fănel, deschisă la pagina şapte. Deasupra unei poze cu mine şi cu ea, se lăfăia titlul "Tragedia fetei generalului Ignatenko". M-am făcut că habar n-am despre ce e vorba, iar pe ea a buşit-o plânsul: "Mămuca o sunat şi o zis că mă retraje di la Bucurieşti! Îi chiar traghedie!".
Am sfătuit-o să meargă la redacţia fiţuicii şi să se explice cu ăia, eu spunându-i că trebuie să plec din Bucureşti în câteva ore, trimis de publicaţia mea. Era parţial adevărat, numai că eu trebuia să plec la o convenţie regională a unui partid, care se desfăşura la Timişoara, abia peste două zile. După ce m-am întors, Doina nu m-a mai căutat. Părinţii nu au transferat-o cu forţa la Iaşi, căci am mai văzut-o din când în când de la distanţă pe lângă Universitate încă doi ani, cât am mai studiat acolo. Peste încă o săptămână, revista lui Fănel a publicat o chestie cum că a fost o încurcătură de fotografii, dar nu că povestea ar fi falsă. Am mai căpătat informaţii că, o perioadă, reporterul-revolver, atunci când se pilea, spunea că o să tocmească nişte ţigani să mă bage în spital, fiindcă i-au tăiat din salariu din cauza mea.
