Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aceeaşi ţară tristă din jurnalele de ştiri, dar plină de umor, cu ironia pe care doar detaşarea de putere şi interese ţi-o poate dărui. Un teritoriu plin de contraste, cu oameni liberi, dar încorsetaţi în neputinţe şi prejudecăţi. Un loc din care ai vrea să evadezi, dar ştii că lumea din afară nu permite ştergerea cazierului.
Încercăm să ne eliberăm de prejudecata blestemului de a rămâne o ţară frumoasă, din păcate locuită, şi fiecare buletin de ştiri ne face din nou prizonierii aceleiaşi prejudecăţi. Cum ar spune unul dintre personajele mele: noi încă mai credem că Dumnezeu vorbeşte cu îngerii în limba română. Şi este complet fals, lumea nici nu începe şi nici nu se termină cu România.
Ce personaj întâlnit prin ţară, o dată cu aceste filmări, te-a fascinat?
O să-l ţin minte pe un anume Zoltan, l-am întâlnit întâmplător în drum spre Viscri unde mă aşteptau alte personaje, conducea un vehicul ciudat pe care îl numea ciclofotoliu şi se întorcea de la vot. Era duminica primului tur de alegeri prezidenţiale. Am oprit maşina, eram cu soţul meu, şi am început să filmăm.
Mi-a plăcut de el pentru că n-avea nici un fel de complexe, era fericit cu ciudăţenia pe care mergea, un soi de bicicletă pe care stătea aproape culcat, pedalele fiind la nivelul ghidonului, şi-o dorise şi plătise 1.000 de euro pentru ea, mulţumit de viaţa lui de mic om de afaceri care înrăma poze de la nunţi, împăcat chiar şi că locuia la Joseni, în judeţul Harghita, unul dintre cele mai friguroase locuri din România.
Nu-l enervau decât impozitul forfetar şi amintirile despre cele şase săptămâni de stat la coadă pentru o butelie în timpul lui Ceauşescu şi, de fapt, nici astea nu-l scoteau prea tare din pepeni. Pot spune că am întâlnit nu un român, ci un maghiar din România fericit, bine şi aşa.
Cât ţi-a luat să te documentezi pentru "Cealaltă Românie"?
Sunt mereu cu "antenele" scoase. Deocamdată am finalizat două reportaje de o oră, pentru decembrie şi ianuarie. Mai vedem cum continuăm, nu vreau să le fac pentru a bifa câte o ediţie, ci doar dacă sunt pline de personaje care au ceva de spus.
Ai tras vreo concluzie după aceste prime filmări?
Că suntem inepuizabili şi puternici şi mulţi şi buni... dar că, de cele mai multe ori, şi neştiuţi.
Aveţi acum o a doua fetiţă. Cum se înţeleg fetele mamei între ele?
Of, e greu, îşi dispută atenţia noastră, învaţă să trăiască împreună, sunt un spectacol continuu.
Cum vei petrece Sărbătorile?
Ce n-ar trebui să-ţi lipsească de Sărbători? Nu facem niciodată planuri şi nici nu plecăm de acasă, compensăm cu drumurile de peste an. De la un punct încolo încep să îţi lipsească nu lucruri, ci oameni pe care nu îi mai poţi aduce înapoi. Este al doilea Crăciun fără Vanda, cea mai bună prietenă a mea, pe care am pierdut-o în 2007. Doar fetele ne pot face să simţim că bucuria cadourilor din dimineaţa de Crăciun a rămas.
Ce-ţi doreşti de la 2010?
Să fie poate mai bogat... pentru toată lumea.
Despre Irina
După proiectele "Poveste fără sfârşit", "Inimă de român" şi "Profesori de milioane" pe care le-a prezentat şi realizat, Irina Păcurariu face acum la TVR 1 o serie de documentare despre românii care au ales, în ultimii 15 ani, ca soluţie de supravieţuire o ţară de împrumut, România. Din 1996 până în 2000, a fost premiată anual de APTR pentru activitatea ei jurnalistică. Din 1998 este căsătorită cu Constantin Lăcătuşu, care i-a cucerit inima cam în aceeaşi perioadă în care a cucerit Everestul (mai 1995). În 2000 a venit pe lume prima lor fetiţă, Ana Carina, iar în 2008, cea de-a doua, Iris Petra.
