Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Ştiai că un om stresat, nervos sau care minte clipeşte mai des decât ar face-o în mod normal? Gândeşte-te la un politician care nu ştie să mintă, care după ce spune una gogonată clipeşte mai des". Aşa mi-a întrerupt un discurs banal despre care nici eu nu mai ştiu ce, în timp ce ne plimbam pe Calea Moşilor.
Victor are 19 ani şi vrea să fie fotograf pentru că iubeşte fotografia. N-a dat la nici o facultate încă pentru că n-a vrut să dea la Drept cum îi spunea tatăl şi nici la Medicină cum îi spunea mama. "Eu vreau să fiu fotograf. Mă plimb cu aparatul prin oraş aproape toată ziua şi fac poze. Învăţ. Nu ştiu ce o să se aleagă de mine ca fotograf, dar ştiu sigur că nu vreau să mă fac nici medic şi nici avocat. Ai mei se dau cu capu’ de pereţi şi-mi fac teoria chibritului aproape în fiecare zi că o să ajung un ratat dacă nu dau la o facultate. Şi atunci îmi iau aparatul şi plec. Mă plimb sau mă întâlnesc cu prietenii. Eu vreau să fiu fotograf. Dacă ar exista o academie de fotografie unde să învăţ tot ce se poate învăţa despre arta asta aş fi primul care să mă înscriu. Până atunci…" Până atunci analizează şi fotografiază.
ŞEDINŢĂ FOTO PENTRU ELECTORAT
"Uite-te la ăştia", îmi spune arătând spre nişte panouri ale unor candidaţi aflaţi în plină campanie electorală. "Sunt nişte impostori. Şi mă enervează pentru că am senzaţia că mă iau de prost, atunci când promit… şi promit tot felul de lucruri aproape imposibil de realizat într-o ţară care are mult de recuperat chiar ca să ajungă măcar ca Cehia. Spun Cehia pentru că măcar acolo am fost şi am văzut cum e." Victor e un boem. Şi deşi pare cam aerian, e un băiat cu picioarele pe pământ. E un fin critic al lucrurilor din jurul lui care îl deranjează şi îl agresează. Urăşte mitocănia, prostul gust, obrăznicia, minciuna şi impostura. "Cred că românii sunt campioni la «jmecherie» şi la impostură. Cred că astea chiar curg prin sângele unora, sau e ca apa sau ca aerul căci nu pot supravieţui altfel în ceea ce ei numesc «junglă»." Nu ezită să includă în această "ciorbă" o serie de politicieni pe care îi şi numeşte . "Foarte mulţi dintre ei sunt nişte impostori. Uită-te la afişele astea electorale. – «Speranţă pentru voi», «pentru oameni», «siguranţa ta» (parcă ar fi reclamă la poliţie), «pensii mai mari», salarii mai mari, o să fie bine. Ei vorbesc despre salarii şi pensii cu o nonşalanţă fantastică. Bunică-mea are o amărâtă de pensie de 5 milioane şi nu ştie ce să facă mai întâi cu ei.
Mama e profesoară. Are 11 milioane salariu, şi deşi am 19 ani ştiu de câte ori s-a pus problema să se mărească salariile profesorilor şi cât se văita mama că nu le mai măresc odată. Ce să-ţi mai spun?
De alocaţiile minorilor? În câte campanii le-au mărit, io nu ştiu…da’ auzeam la mama când eram mai mic. Unii medici nici nu se uită la tine dacă nu le dai şpagă, poate şi pentru că nu le ajung salariile ca să trăiască. Problemele astea chiar dacă nu le trăieşti şi nu le simţi pe propria piele, le afli de la cunoscuţi, din presă, de la oameni păţiţi."
"Eu aş face un exerciţiu de imaginaţie şi mi-aş închipui cum a decurs şedinţa foto pentru afişele astea. Adică de exemplu, fotograful, îl şi văd, rânjind şi vorbind calm pe o voce joasă: "Aşa, domnule X, staţi drept... aşa, zâmbiţi,... mai larg, mai larg... buuuun, peeeerfect...", sau "întoarceţi puţin capul, domnule Y... încă un pic... aşa, bun... acum zâmbiţi... priviţi drept în obiectiv, aşa ...acum zâmbiţi ca şi cum vă bucuraţi să mă vedeţi după o lungă perioadă de timp.... foarte bine... gata". Şi gata s-a terminat shootingul. Cu tot cu imaginile astea contrafăcute, de perspectivă falsă. Când mă uit la ele, la afişele astea, văd numai falsitate emanată prin toţi porii. O lună la patru ani se transformă din rechini în nişte pisoiaşi şi ne pupă peste tot. Cum să cred io în disputele lor politice de la televizor când se înţeapă şi se războiesc când ştiu că în culise îşi dau mâna şi chiar poate au afaceri împreună?! Asta-i impostura crasă, brută." Lui Victor i s-a propus să câştige un ban să lipească nişte afişe pentru un partid. "Mama unui amic de-al meu este înscrisă într-un partid. Şi i-a zis lu’ fiu-său să-i întrebe pe amicii lui dacă nu vrem să lipim afişe prin oraş cu candidaţii partidului pentru unu-două milioane, nici nu mai ştiu exact. Io le-am zis că nu vreau, dar le fac poze când lipesc (râde). Păi, nah, ... să fie sănătoşi. N-aveam nici un chef să lipesc o moacă peste altă moacă pe fiecare stâlp."
"IMPOSTURA POLITICĂ ARE ANTRENAMENT"
Nu vrea să meargă la vot. "M-aş simţi la fel de fals şi impostor ca şi ei. Eu nu zic că toţi politicienii de azi sunt nişte impostori. Sunt şi unele execpţii sunt convins de asta. Dar, aş intra într-un mecanism de care mă simt străin şi din care nu aş vrea să fac parte. Aş fi o rotiţă a mecanismului care se pisiceşte o dată la patru ani. M-aş simţi folosit. Ori eu nu vreau acest lucru. Vreau să fac ceea ce-mi place fără să-i deranjez pe alţii şi vreau să nu mi se pună cuţitul la gât prin diverse maşinării şi mecanisme pe care le detest. Nici n-am cum să mă lupt cu ei. Pentru că ei sunt mulţi, iar eu sunt prea mic." Îl întreb dacă ar vrea să intre în politică. Mă întreabă "de ce?". "Ca să schimbi ceea ce nu-ţi place acum. Ca să schimbi ceea ce vezi acum. Să schimbi această imagine contrafăcută cum o numeşti tu. Această impostură", îi răspund. "Păi tu crezi că se schimbă aşa uşor? Impostura politică are antrenament. E vivace şi e ca un carusel. Se învârte în acelaşi ritm. Nu se poate schimba. Nu se poate opri. Iar eu cred că nu am cheia de la carusel." "Dar cine o are?". "Un alt impostor politic. N-are faţă. N-are chip. N-are nume. E în umbră. E tata lor."
Impostorul politic
Cum îl recunoşti: O dată la patru ani, în campanie, timp de o lună se plimbă prin ţară, dă mâna cu oamenii şi promite marea cu sarea şi rezolvarea marilor probleme ale societăţii. N-are soluţii practice, doar idei conturate vag. Ştie întotdeauna că se poate mai bine, dar nu prea ştie cum.
Cum se prezintă: are un aer serios şi grav, combate cu adversarii politici, îmbrăcat întotdeauna la costum, tuns, frezat regulamentar.
Cum se prezintă în campanie nu-şi afişează maşinile, hainele sau accesoriile vestimentare de lux
Politician în România
- Cristian Crisbăşan
În acest sens, sunt vreodată cetăţenii nişte impostori atunci când votează, deşi pentru 12 ore, aparent, puterea este în mâna lor? Nu. Pentru că ei au de ales din oferta de mărfuri politice IMPUSĂ pe tarabele electorale de partide.
Pe de altă parte, ca român, după ce citeşti definiţia termenului "impostor" îţi vine în minte, automat, cuvântul "politician". Definiţia de dicţionar a impostorului este, de fapt, un portret al politicianului de azi.
Hai să vedem de ce politicianul nu poate fi în România, deocamdată, decât un impostor. Pentru că dacă un tânăr onest, intelectual, cult şi cu bun simţ vrea să intre în politică nu o poate face decât devenind membrul unui partid. Şi timp de câţiva ani, până să ajungă în primele linii ale partidului, într-o poziţie care să-l facă eligibil pentru un post activ în politică (structura de partid, parlament, guvern, administraţie locală), este nevoit să se supună atâtor "impuneri" încât, la final, devine şi el un impostor.
Cu alte cuvinte, dacă nu joacă după regulile interne ale partidului, este ori tras pe linie moartă, ori suspendat, ori dat afară. Un om care a fost, ca tehnocrat în structurile guvernului, pe o poziţie înaltă – şi care a plecat singur după un an – mi-a spus: "Sunt toţi la fel, de jos şi până sus. Disputele de la televizor sunt de ochii lumii, ca să-şi tranşeze electoratul. În afară de asta, sunt toţi înţeleşi între ei pentru un singur scop: afacerile.
Asta este tot ceea ce-i interesează". Nici măcar nu vor puterea de dragul puterii, ci numai pentru a ajunge în poziţii care să le ofere afaceri grase. De fapt, de fiecare dată când votăm, noi le permitem unora ca, prin intermediul structurilor statului în care-i propulsează alegerile, să-şi desfăşoare afacerile mai bine cu banii noştri. Foarte puţini dintre ei fac şi pentru ei, şi pentru noi. Oricum ar fi, întotdeauna o fac în primul rând pentru ei şi apoi, dacă se poate, şi pentru noi. Există, ce-i drept, o minoritate de oameni politici care nu consimt la acest joc, drept pentru care nici nu au vreo putere reală. Ei sunt toleraţi pe arena politică numai ca să se păstreze o aparenţă de diversitate democratică.
Astfel, impostura de care vorbeam la început se perpetuează legislatură de legislatură în viaţa noastră. Cei care nu se duc la vot să nu-şi închipuie cumva că astfel rămân neatinşi, prin neimplicare. Costurile acestei imense imposturi politice le suportăm toţi.
Visez, utopic, la nişte alegeri în care prezenţa la vot să fie de 90%, din care 85% voturi anulate.
Asta s-ar întâmpla numai în situaţia în care membrii simpli ai oricărui partid s-ar trezi şi ar lua atitudine împotriva imposturii de la vârf.
În România, marea impostură politică este un sistem perfect legal în care, prin votul democratic, le oferim unora şansa de a face afaceri complet imorale şi/sau ilegale.
Adică, le permitem legal să ne fure, legitimând astfel furtul.
Şi prin atitudinea noastră suntem, de fapt, autorii morali ai acestei imposturi.
