Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sunt oameni pe care îi întâlneşti, scrii despre ei şi îi uiţi în două săptămâni, oameni de care îţi aduci aminte cu nostalgie, oameni care joacă un rol în faţa ta şi cred că pot păcăli pe oricine, oameni cărora le place să povestească pentru a se auzi şi nu transmit nimic şi sunt oameni cu care te împrieteneşti în trei ore pentru că încet, încet, cu o precauţie demnă de respect, se deschid. Ilie Dumitrescu face parte din această ultimă categorie, cea mai interesantă şi antrenantă totodată pentru un intervievator. Spune despre el că e sensibil la frumos, îşi priveşte în ochi interlocutorii şi este poate cel mai realist om pe care l-am cunoscut.
Destin
Ne-am întâlnit într-o după-amiază de toamnă în care aerul mirosea a fum şi soarele îşi răspândea razele în jur doar atât cât să anunţe sosirea iminentă a unei ploi mocăneşti. Stătea aşezat la o masă din restaurantul pe care l-a deschis recent la „Hanul cu Tei” („The Embassy Lounge Bar”) şi privea spre curtea interioară prin care artişti şi iubitori de artă păşeau fără grabă, de parcă pentru ei timpul avea toată răbdarea din lume. „Am ajuns să cumpăr locul ăsta din întâmplare. Voiam să fac o investiţie în Centrul Istoric, să cumpăr o clădire de lângă Caru cu Bere şi din cauza unor neînţelegeri cu proprietarul am renunţat în ultimul moment.
Am ajuns aici datorită hazardului, mi-a spus cineva că e de vânzare şi am acceptat să vin să văd despre ce e vorba. L-am cumpărat pe loc şi l-am renovat în totalitate. N-am recuperat nici măcar 25% din cât am investit, dar merită şi e locul în care mă simt ca acasă. Aspectul medieval al curţii, galeriile, oamenii care vin aici… simţi că eşti în altă ţară, în altă lume. åsta e locul în care mă încarc. L-am decorat şi l-am gândit ca să-mi placă mie şi ca aceia care îmi vor călca pragul să se simtă bine, în largul lor. Eu cred foarte mult în destin. Cred că destinul ne conduce viaţa şi tot ceea ce facem ţine de el. Am avut case în diferite părţi ale lumii şi acum am ajuns aici.
Pot să spun care a fost cea mai frumoasă perioadă pe care am trăit-o… Londra, dar nu pot să spun dacă mi-ar fi plăcut să trăiesc în alt timp, acum 100 de ani sau acum 500 de ani. Astea sunt… cai verzi pe pereţi. Da, sunt o persoană cu picioarele pe pământ, chiar şi în vacanţă mă gândesc la ceea ce am de făcut, la ce am lăsat acasă. Sunt convins numai de faptul că viaţa te transformă şi poţi să-ţi permiţi să visezi când nu te-ai luptat cu viaţa.” „Mă întrebi dacă sunt un «don juan» sau un «dandy» contemporan. Nu pot să-ţi spun decât că nu cred şi nu suport ideea personajelor create de presă. Eu nu am etichetă, sunt un om normal şi fac ceea ce simt în general. Eu merg la supermarket… îmi place să calc…când eram antrenor la Steaua călcam ca să scap de stres. Ascultam Budha Bar sau muzică clasică şi călcam. În rest… îmi place să călătoresc, sunt un gurmand, colecţionez ceasuri şi îmi place arta – în afară de pictură îmi plac foarte mult bronzurile.
Om de cuvânt
Ilie Dumitrescu este un tip care a încercat să fie util pentru fotbalul românesc. Am dat totul pentru fotbal, este pasiunea vieţii mele. În copilărie am trecut prin toate. Nu am avut computer, play station sau nintendo. Băteam mingea pe maidan de dimineaţa până seara. La 8 ani am început la Steaua, avându-l ca idol pe Marcel Răducanu, care era cu totul altfel, era… unic. M-am retras din fotbal atunci când am ştiut că nu mai puteam să fiu la nivelul cu care îmi obişnuisem fanii – să fac spectacol. Sunt un om de cuvânt. Când am spus «gata» a fost gata.”
Înainte să plec mi-a făcut turul galeriilor de la etaj care găzduiesc ani întregi de istorie în obiecte unice de artă şi mi-a vorbit cu tandreţea unui tată mândru despre cei trei băieţi ai săi şi despre fiica Mayra, pe care o adoră. Nu m-a convins că e un tip obişnuit, aşa cum se autoproclamă, dar, dacă aşa e, tot ce pot să mai spun e că ţara asta are o nevoie disperată de „tipi obişnuiţi” ca Ilie Dumitrescu.
