Tigaia supremă, mariajul şi perfecţiunea

Care fată nu visează cu ochii deschişi la cererea în căsătorie, încă de mică? Care fată nu s-a măritat întâiaşi dată şi în capul ei cu un Făt Frumos pe-un cal alb care venea să o salveze din dormitorul ei micuţ şi strâmt, înţesat de jucărele, inimioare şi balerine cântătoare? Care fată nu şi-a imaginat apoi cu ochii deschişi cum va decurge viaţa ei alături de vedeta masculină preferată, care de obicei prezintă o musculatură steroidizată temeinic, un piept păros şi un slip plin de, vorba aia, cine ştie ce?! Zău aşa.

Deci clar, oricare fată zdravănă musteşte de nerăbdare să fie cerută de nevastă. Vrea să-l vadă pe unu' care-i ridică ei mâna şăgalnic, o aşază-n palma lui umedă, îşi muşcă buzele uscate, îşi drege glasu', îşi plimbă omuşoru' sus, jos, sus, jos, îşi scoate ne-ndemânatic cutiuţa din buzunar şi-i înfige hotărât promisiunea pe degetul ei subţire şi proaspăt manichiurizat, în timp ce-i rosteşte la ureche cele mai dulci vorbe de amor, părerea ei, grăite vreodată.

După care ea se repede să zică da, afişează un zâmbet larg de-o gâdilă pe la urechi, iar curu' nu-i mai şade liniştit pe scaun, pentru că de-abia aşteaptă să dea fuga la mă-sa să-i arate minunea şi să-i facă-n sâc lu' tac-su care-o tot boscorodea că la cât e de smintită nici dracu' nu se mai încumetă să-şi ducă traiu' lângă ea şi-i face lui de râs familia că a rămas singură pe dinafară şi se oţeteşte vinu' ăla-n pivniţă aiurea-n tramvai din pricina ei, fir-ar mama ei să fie că numai mă-sa e de vină că i-a dat prea mult nas şi-a lăsat fata pe la bairamuri! În fine.

Totul e divin, totul e superb. În fapt, ce poate fi mai dulce, într-adevăr, decât să ai şi tu o vârstă de-acuma, tac'tu să fi renunţat la gânduri de socrie de pe când i-a căzut şi ultimu' dinte propriu, când bunicii-s oale şi ulcele şi deci ai de-acuma apartament la oraş şi casă de vacanţă renovabilă, la ţară, când de la atâtea epilaturi inghinale, nu-i aşa? în speranţa că-şi vor aduce clipe mai fericite în intimitate, până şi cele mai ticăloase fire de păr au capitulat în lupta cu ceara şi nu se mai împung de-acuma cu chilotul fin, când lumea dimprejur aşa ce s-a obişnuit cu coafura ta în două culori - părul alb de la rădăcină spre urechi şi bizara culoare roş-movalie care se scurge-n jos spre umeri -, când, în fine, nici cele mai aprige mătuşi nu te mai sâcâie cu mileurile pe care le păstrau pentru tine, când mă-ta, biata, a aruncat pe tobogan pernele şi plăpumile grele şi roase de molii până la vintre, ei bine, iată, tu te-ntorci triumfătoare cu pietricica pe deget şi izbânda în priviri. Eşti, doar, o cuceritoare, nu-i aşa?

Nu-i vorbă, şi momentul în sine a fost unul de mare soi şi angajament. El, bărbat serios, cinstit, cu păr prin nas şi prin urechi, învârtitor de bani cu lopata, s-a decis să-i ofere ei inima lui. De fapt, vai!, nici nu mai are ce-i oferi, pentru că ea, micuţa hoaţă năbădăioasă, s-a ocupat dinainte şi i-a cam şterpelit organul ăsta esenţial.

Aşa că el s-a văzut nevoit să-şi oblige raţiunea să abdice de la principiile ei solide care îi povesteau că o nevastă e mai mult o belea şi-o convenţie socială inutilă când oricine la banii lui poate avea orice fofoloancă moale îi pofteşte ţuţuroiul lui capricios. Dar nu şi nu, de-acum, mintea lui s-a-mbolnăvit de otrava fericirii - câtă emoţie, câtă poezie! - aşa că el îi zice ei clar că o vrea în patul lui seară de seară - ştie că ea e docilă şi nu le vine greu să coopereze.

Pentru el, deci, ea reprezintă perfecţiunea. Este deci femeia ideală şi ca primă dovadă de recunoştinţă el îi promite că organizează el nunta şi ea poa' să-şi aleagă, dacă vrea, rochia dintr-un catalog. D-ăla bun.
Însă, pentru că este un om sincer şi dragostea lui e pură, vrea s-o avertizeze şi asupra anumitor aspecte care ar putea-o descumpăni la o adică - deşi el n-ar vrea asta.

El, deci, nu-i poate garanta că, la rândul lui, este perfect. De fapt, ca să fie mai exact, în mod clar el nu e perfect pentru ea şi cu siguranţă o să facă cât de curând nişte chestii care o vor scoate din minţi şi care o vor împinge să apuce diverse obiecte pe care să le arunce apoi cu forţa în direcţia ţestei lui. El o va înţelege, ea va avea dreptate, însă din păcate asta nu va schimba nimic şi mai cu seamă "iubi" n-o să dispară niciodată din viaţa lui, mai ales că ăla micu' depande financiar de el, iar "iubi" nu vrea să facă nici un compromis în privinţa educaţiei copilului şi a garderobei ei din şifonierul mare din lemn masiv cumpărat tot de el. Dar, în rest, el o iubeşte tare-tare pe ea şi vrea să-şi petreacă restul pârţurilor amândoi.

El nu se-nşală, ea e fără doar şi poate perfecţiunea-ntruchipată. Ea, drept mărturie, înţelegătoare şi gingaşă, chiar un pic compătimitoare, s-a interesat, ca răspuns, asupra dimensiunilor pe care urmează să le aibă propriul ei şifonier, asupra pensiei alimentare pe care el deja o plăteşte, să vadă dacă iese mai mult ca banii ei de cheltuială şi, când a văzut că nu, a rostit un da hotărât, ca la starea civilă, şi apoi a adăugat printre plombiţe, ca o porumbiţă încolţită, că în privinţa obiectelor pe care le va direcţiona spre tâmplele lui, nu care cumva să creadă că acestea îşi vor rata vreodată ţinta. Şi după testament, tigaia supremă! Atunci, bine. Bun negoţ, casă de piatră!