Valorizarea Babei Cloanţa

În vreme de criză, creativii au o revelaţie. Siliconată din buză şi până-n fund, Albă-ca-Zăpada nu mai vinde, aşa că e nevoie de artileria grea: Baba Cloanţa. În toată splendoarea feţei ei creponate, o întâlnim făcând reclamă la iaurt, la lipici pentru proteze dentare sau la credite ipocare.

Asociere nefericită, nu-i aminteşti de bătrâneţe unuia care se pregăteşte să se înrobească pe trei decenii... Şi vedem băbuţe bălăcindu-se în ligheanul unde nepoţelul disperat suflă bule de jacuzzi, "ca să fii tu fericită", sau rupându-se în figuri pe scenă, lângă un Bittman care prestează utopic şi contra cost, fireşte, "casa ta/ e aici şi ea...".

Prezenţa babei cloanţa în reclame ar trebui, consideră creativii, să ne amuze. Ţine de mentalitatea derbedeului care-şi marchează teritoriul în gaşcă printr-o remarcă de genul "ha, ce mufarină are baba aia!". Acesta este targetul vizat de copywriteri? În cazul spotului la pufuleţii Lotto, derbedeul ar trebui să fie şi uşor retardat, la un IQ peste medie n-are cum să priceapă reclama. Detaliem: spotul începe cu un cadru larg pe o ditai casa, cu mai multe corpuri de clădire şi o scară exterioară în consolă.

În casă, băbuţa stă pe canapea şi-mpleteşte la andrele. Ş-apare el: agariciul care execută o mişcare elicoidală cu arătătorul, înainte de a apăsa butonul soneriei. Îl vedem pe vizor, că de-acolo filmează cameramanul. Spilcuit, cămaşă cu buline, costum negru, buze ţuguiate şi moacă de momârlan. Când sună, rânjeşte larg înspre vizor. Baba aude soneria şi faţa i se schimonoseşte a nedumerire. Semn că nu aştepta pe nimeni. Nici pensia, nici moartea, cu atât mai puţin un gigolo. E deranjată tare din croşetat, se vede după expresia chipului, mască de Halloween.

Regizorul reclamei o lasă în rictusurile ei şi se întoarce la Don Juanul care miroase pe verandă. Trandafirul roşu pe care i-l adusese, pasămite, babei. Stop. Până aici, firul epic te duce cu gândul la o nouă reclamă de credit ipotecar: scăpătatul mimează o poveste de iubire cu o purie pentru casă. Ca să fie ea fericită, aşa cum ne-a învăţat mica publicitate. Iar ea, vai de bătrâneţile ei, se ridică de pe canapea şi se târăşte înspre uşă, ţinându-se de şale.

Pe drum, înşfacă o pungă de pufuleţi din care începe să mănânce. Şi-n dreptul unui stâlp o pocneşte miracolul: intră în cadru baba şi iese din el Cream. Bine, dacă faci stop cadru pe imagine, se vede lipitura, destul de grosieră... Juna, căreia de la pufuleţi i-a crescut ş-o rochie decoltată pe trup, scutură scurt din cap şi-apoi, numa' zâmbet, se duce şi-i deschide fraierului. El îi oferă floarea.

În acest moment, toată logica se duce de suflet şi reclama devine nebuloasă. Dacă era venit la babă, n-ar fi trebuit ca el să sufere un şoc emoţional văzând-o pe Cream? Sau macăr să facă o aroganţă de genul "arăţi aşa de vie azi!"? Dacă nu era venit la baba, ci la Cream, care se transformă dintr-o Baba Cloanţa în Albă-ca-Zăpada (cu operaţii estetice) cu ajutorul pufuleţilor hialuronici, cât ţine efectul? Dacă baba, în mod premeditat, comite infracţiunea de înşelătorie, de ce s-a arătat surprinsă când a auzit soneria?

Părerea mea, de telespectator care nu înţelege cum de-au cheltuit unii banii ca să-şi promoveze în halul ăsta produsul, este că, în realitate, la uşă stă însăşi mumia lui Keops. Cu un trandafir în mână şi îmbălsămată cu un bax de pufuleţi hialuronici. Şi când o trece efectul mălaiului expandat, o să vezi tu ce ţeapă ţi-ai luat, Cream!
Data viitoare, feliem caşcavalul isteric.