x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Horia Sima, opozantul uitat al lui Nicolae Ceauşescu

0
Autor: Ilarion Tiu 31 Ian 2011 - 20:15
Horia Sima, opozantul uitat al lui Nicolae Ceauşescu Din exilul spaniol, Horia Sima a avut o îndelungată activitate publicistică contra regimului comunist şi a lui Ceauşescu

149214-sima-1977.jpgLa începutul anului 1991, printre „liderii de opinie” antiguvernamentali se iscase o nouă controversă, cauzată de refuzul autorităţilor de a-i acorda viză de intrare în ţară fostului rege Mihai, cu ocazia Sărbăto­rilor de iarnă. S-au reaprins discuţiile despre contribuţia exilului, în frunte cu fostul suveran, la prăbuşirea re­­gi­mului comunist. Însă doar perso­na­li­tăţile aşa-zise democratice erau va­lorizate pentru propaganda din afara graniţelor împotriva lui Ceauşescu. Despre legionari, şi în primul rând despre „comandantul” lor Horia Sima, nu se sufla o vorbă. Nu era de bine să se aducă în dezbatere vocile liderilor „fascişti”. Cu toate că la acea vreme Sima încă mai trăia, în Spania. Iar printre opozanţii onoraţi de socie­tatea civilă erau şi foşti simpatizanţi sau membri ai Mişcării legionare.

Horia Sima se afla în exil din 1941, când a fugit din ţară cu ajutorul ger­manilor, după rebeliunea le­gio­na­ră din 21-23 ianuarie acel an. Personaj destul de controversat, Sima se afla la al doilea exil. În perioada 1939-1940 fugise în Germania, fiind în conflict cu regimul lui Carol al II-lea. În împrejurări nu foarte clare, Horia Sima ajunsese şef al Mişcării legionare în toamna anului 1938, înainte cu câteva săptămâni de asasinarea „titularului de drept”, Corneliu Codreanu. Unii camarazi l-au acuzat că „pusese umărul” la moartea „Căpitanului”, pentru a prelua şefia organizaţiei, însă nu s-au dovedit niciodată aceste supoziţii.

Sima intrase în Mişcarea legionară în 1927, pe când era student la Facultatea de Litere din Bucureşti. După absolvire a fost profesor de liceu în mai multe oraşe din Banat, devenind şef le­gio­nar al acestei regiuni în 1935. La alegerile din decembrie 1937, judeţele din Banat s-au clasat foarte bine, făcându-l pe Sima unul dintre cei mai eficienţi lideri locali. Dictatura lui Carol al II-lea, instaurată în februa­rie 1938, l-a prins deci pe Horia Sima pe „val”, fiind integrat în organismele de conducere din ilegalitate. Foarte abil şi puţin cunoscut la Bucureşti, a reuşit să scape de sub urmărirea po­liţiei, organizând în toamna anului 1938 câteva atentate la siguranţa sta­tului, pentru a compromite regimul regelui Carol. Nu a decis de capul lui organizarea acestor acţiuni, însă, după ce Codreanu a fost asasinat din cauza potenţialului terorist al Miş­cării, Sima a fost făcut, în cadrul organizaţiei singurul responsabil.

După refugiul în Germania din ia­nuarie 1939, Horia Sima a coordonat reorganizarea Mişcării legio­nare în ţară. A fost în legătură şi cu asasinii primului-ministru Armand Călinescu, „pedepsit” pentru moartea lui Corneliu Codreanu. În vara anului 1940, Carol al II-lea a decis să joace „cartea legionară”, pe fondul tensiunilor externe, tratând cu Sima, prin interpuşi, intrarea legionarilor în guvern. Suveranul credea că şeful Mişcării avea suportul naziştilor, atâta timp cât stătuse aproape doi ani la Berlin. Carol al II-lea s-a înşelat, însă l-a legitimat indirect pe Horia Sima, care a intrat pentru patru zile în guvernul Gigurtu.

În septembrie 1940, când Ion Antonescu a venit la putere cu sprijinul naziştilor, Sima a fost asociat la şefia guvernului, ca lider al Mişcării legionare. Cei doi nu s-au înţeles, iar în ianuarie 1941 conflictul s-a purtat în stradă, prin tentativa de lovitură de stat a legionarilor. Germanii l-au scos totuşi pe Sima din ţară, pentru a avea un mijloc de presiune împotriva lui Antonescu. Şeful legionarilor s-a comportat însă rebel, fugind în decembrie 1942 în Italia, în speranţa că Mussolini îl va ajuta să-i ia puterea lui Antonescu. Dictatorul italian l-a returnat în Germania, fiind internat în lagăr, până la 23 august 1944. Ulterior, naziştii au organizat un guvern de exil la Viena care să se opună Executivului de la Bucureşti, sub conducerea lui Sima, fără nici o influenţă în ţară.

După război, s-a ascuns o vreme în Italia, iar în momentul tensionării relaţiilor dintre sovietici şi americani a fost contactat, în condiţii neelucidate, de statele occidentale, pentru a contribui la „sabotarea din interior” a regimului de la Bucureşti. Sima a coordonat antrenarea unor echipe de legionari, care au fost paraşutaţi în ţară pentru misiuni de spionaj şi susţinere a luptătorilor din munţi. Din cauza condiţiilor internaţionale, proiectul nu a luat amploare, fiind abandonat după moartea lui Stalin.

Sima, împreună cu legionarii din „tabăra” sa, a fost extrem de activ în exil pe teren publicistic. Pe lângă opera memorialistică, acesta a avut şi o bogată contribuţie gazetărească, mai ales în revista „Ţara şi Exilul”. Horia Sima a fost la fel de critic la adresa lui Nicolae Ceauşescu ca şi personalităţile exilului democrat. Spre exemplu, în 1968, când Europa occidentală era la „picioarele” lui Ceauşescu pentru poziţia în problema Cehoslovaciei, Sima trăgea un semnal de alarmă faţă de natura comunismului în România. Într-un articol publicat în septembrie 1968 în revista „Ţara şi Exilul”, el făcea o cri­tică severă a preşedintelui român, susţinând că Nicolae Ceauşescu nu era decât un „vânător” de imagine: „Declaraţiile de politică externă făcute în ultimii ani de Ceauşescu şi alţi conducători ai partidului şi pre­zen­tate în Occident sub titlul de «eman­cipare» şi «rebeliune» nu sunt în realitate decât o copie fidelă a de­cla­raţiilor făcute cu anterioritate re­fe­ritor la aceleaşi subiecte in­ter­naţionale, începând din 1955, de către fruntaşii sovietici.

Când, prin excepţie, există o di­vergenţă de păreri între Moscova şi Bu­­cureşti, cum a fost tratatul de ne­pro­liferare nucleară, opoziţia regimului e de natură pur propagandistică. La ora adevărului, adică în momentul confruntării decisive, Ceauşescu îşi retrage obiecţiile şi semnează tot ce i se cere. Această atitudine confir­mă incapacitatea organică a regimului de a face o politică externă independentă. În cazul Cehoslovaciei, re­cu­noaş­tem că Ceauşescu a făcut de­claraţii de o temeritate care ne-a sur­prins, condamnând în termeni ener­gici invazia acestei ţări de ar­ma­tele Pactului de la Varşovia. Dacă din punct de vedere moral aceste de­cla­raţii pot trezi sentimente de apro­ba­re atât în ţară, cât şi în exil, pentru că reflectă starea de indignare genera­lă provocată în lume de actul brutal al Rusiei Sovietice, ca­re a violat nor­me de convieţuire în­tre state, pentru a nu ştiu câta oară, din punct de ve­de­re strict politic, al politicii ro­mâ­neşti, declaraţiile provoacă uimire, ne­linişte şi încurcătură. Căci toată lu­mea se întreabă pe ce s-a bazat când a azvârlit această sfi­­­­dare Moscovei? Ce acoperire avea? Există trei interpretări posibi­le:

a) Ceauşescu este un impulsiv, un iresponsabil, care nu şi-a dat seama ce face când s-a lansat contra formidabilului vecin de la răsărit. Actul său necugetat poate avea grave urmări pentru ţară, atrăgând asupra mult încercatului popor român primejdii suplimentare şi inutile, cum ar fi revenirea masivă a ruşilor în ţară şi chiar noi atentate la integritatea ei teritorială. Dacă aşa stau lucrurile, exilul nu se poate asocia la o politică de aventură, andosând ieşirile necontrolate ale lui Ceauşescu, incompa­tibile cu ţinuta unui om de stat.

b) Ceauşescu a obţinut în prealabil o acoperire externă; de aceea a ajut curajul să protesteze contra invaziei ruseşti în Cehoslovacia. Dar mai trebuie să ne întrebăm cine a dat această garanţie? Ce stat? Dacă e Chi­na lui Mao, e puţin probabil ca această putere să se angajeze în conflict cu Rusia de dragul României; da­că e Franţa sau alt stat european, ga­­ranţiile lor nu pot avea decât o semnificaţie morală; numai dacă Statele Unite ar fi garantat independenţa şi frontierele României, acoperirea ex­ternă ar avea valoare reală, adică, l-ar fi îndreptăţit pe Ceauşescu să condamne pe ruşi, în felul în care a făcut-o. Dar şi această ipoteză e puţin pro­­babilă, deoarece americanii nu au denunţat până acum în mod formal politica sferelor de influenţă sta­bi­lită la Teheran şi Ialta şi nici nu au dat vreun ajutor efectiv ţărilor captive când acestea erau dispuse să răs­toar­ne dominaţia moscovită. A se vedea cazul Ungariei şi al Cehoslovaciei.

c) Ceauşescu este un agent pro­vo­ca­­tor în slujba Moscovei. Declaraţiile antisovietice au fost făcute cu sco­pul de a induce în eroare Occidentul, exilul şi ţara. Occidentul se va lăsa şi mai tare convins că regimul de la Bu­cureşti duce o politică externă «independentă» de Moscova, exilul va bate din palme, admirând curajul lui Ceau­şescu, iar masele flămânde şi goa­le, îngrozite de perspectiva re­ve­nirii diviziilor ruseşti, se vor strânge ca nişte oi rătăcite în jurul păstorului cu toiag de fier, aclamându-l pentru «patriotismul» său.”

Citeşte mai multe despre:   acum 20 de ani
Serviciul de email marketing furnizat de