Constantin Argetoianu - Anul 1940, vazut de un mare om politic

Pe Canal Grande

Am plecat totusi (din Vincenza) ca un nenorocit de craiovean nascut in barbarie si in orori cu jale in inima. O ora si un sfert mai tarziu, trenul ma debarca la Venetia, unde nici o comparatie, chiar inconstienta, nu mai e posibila, asa incat Craiova mea nu mi-a mai stat in cale. Am sosit de asta data pe o zi glorioasa de primavara, aproape de asfintitul soarelui. Am lasat gondola sa ma duca la Danieli, de-a lungul Canalului Grande... Era asa de frumos, incat nu-mi venea sa cred ca Buzaul si Ramnicul Sarat puteau exista pe acelasi pamant, si ca, undeva, oamenii se omorau intre ei "pentru spatiul vital"... ultima inventie a trogloditilor din miaza-noapte.

Trecand pe dinaintea palatelor pe Canal Grande, am priceput de-a binelea toata semnificatia frescelor lui Tiepolo, pe care le vazusem cu trei ceasuri inainte la Vicenza, pe zidurile vilei Valmarana si pe care le gasisem, in minunata lor prospetime, fara legatura cu viata dimprejur. Tiepolo era venetian si n-o putea uita nici o clipa, chiar in fata privelistei severe de la poalele muntilor iberici...

Marti, dimineata, 30 aprilie. Ieri-dimineata, dupa ce am trecut pe la posta sa vad daca nu ma rechemau cumva neplacerile mai repede la Bucuresti - si dupa ce am constatat ca nu, m-am dus de-a dreptul la San Giovanni e Paulo, sa fac, ca de obicei, prima mea vizita lui Colleone. L-am regasit cum l-am lasat, vreu sa zic ca nimic nu s-a schimbat in sentimentele mele fata de aceasta formidabila opera de arta...

Minute de emotie in biserica. Era goala si splendida, canta orga, probabil pentru mortii de pe pereti, calari sau intinsi pe sarcofagiile lor... un moment de sufleteasca inaltare.

Boii si dantelele

Dupa-amiaza am fost la Torcello. Neavand alta posibilitate, am luat vaporasul care face excursia Murano - Burano Torcello. O jumatate de ora la muzeul de sticlarie si alta jumatate de ora la fabrica de idem tot din Murano - 40 de minute la Burano, ca sa vada boii dantelele, mi-au stricat tot cheful - , desi nu m-am coborat din vapor, asa incat am sosit la Torcello obosit si rau dispus. Poate din cauza asta, Santo Fosco, care mi-a placut altadata pana la incantare si pe care o socoteam ca unul din cele mai reusite giuvaeruri ale arhitecturii, nu mi-a mai placut deloc. Fiecare zi cu impresia ei... In schimb, vecina ei, Santa Maria Assunta, care pana aci ma lasase rece, m-a interesat mult. E drept ca, de zece ani de cand n-am vazut-o, s-au facut lucrari multe si s-au pus in evidenta straturi de afrescuri vechi bizantine sub cele existente deja, vechi si ele.

Aceste zugraveli, ca si portiunile descoperite la San Zeno Maggiore, la Verona, sub zugraveala existenta dovedesc sabloanele bizantine, utilizate exact ca in bisericile noastre. La noi, arta s-a oprit la sabloanele bizantine si n-a mai facut nici un progres, pe cand in Italia...

Ploua si e frig. Prima zi urata in aceasta calatorie, in care multumesc lui Dumnezeu ca toate au mers din plin. Toate, pana si cele mai mici lucruri s-au potrivit...

Dupa 40 de ani

Ieri, zi buna la Padova. Am alergat dupa impresiile mele de acum 40 de ani si am regasit buna parte din ele. Desi s-a marit destul, Padova nu s-a schimbat, cel putin in aspectele ei caracteristice. Pe Gioto l-am gasit cum il stiam. Uitasem complet zugravelile lui Mategno, de la Eremitani. Frumoase, dar - ... zweite Klasse... Gatamelata! Daca n-ar fi Colleone la Venetia, monumentul lui Donatello ar fi cel mai frumos din lume. Sa-i punem deopotriva, si pe unul si pe altul, cum au fost si in viata, si sa-i proclamam fericiti pe acesti doi generali, care apar mai mari dupa moarte, multumita miracolului artei!

Luat masa la Sturione dupa recomandatia romanului lui Dauli, "la Ruota" si mancat de minune, cum rar se mananca in Italia.

---

Numai stiu nimic despre cele ce se intampla pe fronturi. Ziarele italienesti publica numai stirile tendentioase nemtesti - se vede ca astfel, prin presa, isi plateste Ducele datoria sa de aliat fata de Germania - , iar ziarele franceze sau engleze sunt rare. Din cate se poate citi intre randuri, se pare ca nimic decisiv nu s-a intamplat inca in Norvegia (unde nemtii stau totusi pentru moment mai bine, fiind mai numerosi). Despre triumfuri germane, cum exalta macaronarii mici succese locale, nu poate fi vorba...

Italia, tara dulce

Nici din tara nu mai stiu nimic. N-am primit nici o scrisoare si am defius sa mi se trimita ziare. Un Temps vechi - de opt zile - imi aduce informatia ca noul acord romano-german (un acord complementar) a fost semnat. Cand am plecat eu, era gata sa fie iscalit. Nu contine nimic nou, cateva puneri la punct, pentru o mai usoara executare a tranzactiilor si atata tot...

Italia, tara dulce: de cand am sosit la Milano ma lovesc la fiecare colt de strada mai frecventata de un vanzator de bilete de loterie "perla lotteria di Tripoli". Toti, fara exceptie, au afisat si urla cat pot: "ultimele ore ale loteriei!" La Milano, ca la Verona, ca la Padova, ca la Veneatia! De zece zile, aceasta "ultima ora" n-a mai sunat inca si e probabil ca vor trece multe alte zile pana sa sune...

Anul trecut, in cele zece zile petrecute in Italia, impresia care mi-a ramas din conversatiile cu unul si cu altul, din cele auzite in jurul meu, din cele vazute si simtite - a fost, desi eram inca in pace, ca toata lumea nu se preocupa decat de razboi si ca nimeni nu voia sa-l faca, mai ales impotriva Frantei.

Saracie... mizerie...

Anul acesta, desi tunul bubuie in vecini, italienii nu par sa se mai preocupe de razboi, nu ca sunt siguri ca au scapat de el (cine poate fi sigur de asa ceva astazi?), dar fiindca chestiunea nu-i mai intereseaza si-i apasa altceva mai greu. Ii apasa saracia. Cunosc de mult Italia, niciodata mizeria nu mi s-a infatisat ca acum. Sus, toata lumea e ingrijorata - jos, toti mor de foame. Nu te poti opri nici un minut pe strada fara ca o umbra famelica sa-si ofere ceva de vanzare, sau, cand n-are ce vinde, serviciile sale. Se vede pe fata oamenilor ca sunt nemancati. In pravalii, nimeni. De altminteri, pravaliile isi lichideaza stocurile vechi si nu mai aduc nimic nou. Restaurantele, goale; goale si hotelurile. Nu se mai vede un strain, afara de cativa nemti rapanosi. Numai trenurile sunt pline de gem, dar toata lumea calatoreste gratis cu biletele organizatiilor fasciste si alearga din oras in oras dupa "soldi" si mancare.

Mistica fascista nu mai invaluie tot, ca mai inainte. Camasi negre aproape nu se mai intalnesc pe strada. Portretul lui Mussolini, pe la vitrine si pe ziduri, in mare scadere, aproape nu se mai vede. Ducele si fascismul continua sa constituie pavaza politica a italianului, dar nici unul nu te mai piseaza cu ea, ca odinioara. Am vorbit cu multa lume, nimeni nu mi-a pomenit de Mussolini sau de fascism. Vadit, lumea e obosita de regim si toate discursurile sonore si toata frazeologia goala a sistemului nu mai impresioneaza pe nimeni.

Dar pericolul mare pentru Italia in momentul de fata este saracia. Daca Ducele nu va gasi o formula care sa dea cel putin iluzia painei zilnice, lucrurile pot sa se strice...

La Milano, fierberea "Targului" nu mi-a permis sa masor golul lasat de straini. La Verona, la Vicenza, la Padova si aici, la Venetia, e jale si pustiu. La hotel Daniel: cateva camere nu mai sunt ocupate, restaurantul a fost mutat jos in fumoar si se uita oamenii la un bacsis ca la o minune...

---

In toate tarile neutre merge greu, fiindca toate trebuie sa se pregateasca pentru ziua de maine si sa ia masuri pentru orice eventualitate de atac, dar in tarile care traiau de pe urma strainilor si in care turismul procura o paine unei parti a populatiei, e un adevarat dezastru. Daca in Italia, unde mai exista si alte motive de saracie in afara de lipsa turismului, mizeria se intinde ca o boala, in Elvetia, care n-a cunoscut saracia pana acum, incepe sa se simta o jena destul de accentuata atat in socotelile particularilor, cat si in ale Statului si ale cantoanelor. Ziarele italiene anunta ca Guvernul federal a hotarat sa legifereze o impunere pe capital care va merge de la 1% la 4%...

"Mi se rafineaza simturile...!?"

Vizitat ieri Biserica San Marco si Palatul Dogilor. Falnica putere a mai fost si Venetia. In acest colt, intre San Marco si Palatul Ducal, inima ei moarta mai bate inca. Veronese si Tiepolo au facut mai mult pentru faima Republicii decat amiralii si condotierii care au adunat aici in lagune jumatate din averea lumii...

Petrecut dimineata de ieri la Frari si imprejur. Fiind sarbatoare (ascensiunea) am dat la Frari peste o masa mare (cum sa traduc grandi messe, grosse messe, Missa Solemnis). Sub boltele imensei biserici, glasurile si orga iau o amploare supraomeneasca... Statiune prelungita in fata tripticului lui Giov. Belini, in care n-am mai gasit incantatoarele senzatii de mai inainte. Ma tampesc oare sau mi se rafineaza simturile?

Repede raita prin "Scuola di Sao Rocco" - ansamblu decorativ impresionant, dar nimic mai mult.

Inapoindu-ma la Danieli sa dejunez, am renuntat in ultima clipa la mancare si am luat la ora 12:00 vaporul care pleca la Chioggia. Minunata excursie: doua ore dusul, doua ore intorsul si trei ore la Chioggia - la orele 7:00 am fost inapoi la Danieli si m-am aruncat pe ce am gasit in restaurant.

Frofoteala italienilor e de necrezut. Pana si vaporul pentru Chioggia, cetate moarta, era plin. Si ce lume! Intotdeauna s-a calatorit greu in Italia, dar ca acum niciodata. Nu voi uita multa vreme aspectul compartimentului meu, dupa plecarea din Milano. O tanara pereche, ca o caracatita neagra, se giugiulea si se pupa in fata mea, apoi caracatita a scos unelte dintr-o tagarta si a inceput sa-si pileasca unghiile si sa-si taie pieile pe care mi le sufla in nas. Pe cand taia, junele, un unsuros ii baga degetele dupa ceafa, pe gat si ii susura cuvinte de amor, la ureche. In dreapta mea, "o cucoana!" rupea dintr-un sandwich ca un tigru dintr-o ciosvarta de carne, firimiturile le aduna in poale si, dupa ce a terminat, si-a ridicat fustele pana mai sus de genunchi si s-a dus sa le scuture la cabinet. In fata ei, sotul, un nespalat, vorbea intr-un dialect milanez, sorbea dintr-o sticla si oferea din cand in cand sticla si doamnei cu firimiturile, dar se vede ca, dezgustata, aceasta a refuzat intr-una... Si eram in clasa I!!!

Porcarii comestibile

De la Venetia la Chioggia n-am avut sedinte de unghii, dar urlete, chiote, tot felul de porcarii comestibile inghitite... Noroc ca a fost vremea frumoasa si ca am putut sta tot timpul afara pe punte, la dus ca si la intors.

Chioggia nu mai este azi decat un oras de pescari, dar un oras de aproape 30.000 de locitori. Fiind sarbatoare, toate vasele pescarilor erau in port de-a lungul celor doua brate ale lagunei, care limiteaza orasul si il sprijineau astfel prin padurea lor de catarge si de velarie stransa... Asezata de secole sub influenta si indrumarea Venetiei, Chioggia, aproape neschimbata, se infatiseaza si astazi sub pecetea Serenisimei. Cateva palate frumoase, cateva biserici, un turn langa Dom (cu care, daca am avea unul in toata tara noastra, ne-am putea mandri), cateva poduri peste canale pe care le incaleca cu aceeasi gratie ca cele din Venetia - constituie un decor pentru traiul unei populatii de oameni izolati, care si-au format pana si un grai al lor, un dialect pe care nu-l inteleg nici venetienii. Orasul ca plan are forma unui schelet de peste: o artera centrala, larga si bine intretinuta, Corso Vittoria Emanuele, pe care dau o serie de ulicioare, fetide, perpendiculare pe ea si paralele intr ele.

Va urma