Din însemnările zilnice ale lui Constantin Argetoianu (XXXVII)

 „1942,

Luni, 16 februarie

Ieri-seară a avut loc la Mogoşoaia nunta băiatului Brâncoveanu cu Marina Ştirbei. Marta Bibescu, ofilită fiindcă nu se mai vorbea de ea, a făcut teatru mare... George Cantacuzino a aranjat faimoasa pivniţă a castelului în capelă, cu mult gust de altminteri, după câte mi se spune. Eu n-am fost, n-am avut curajul să în­frunt frigul şi drumurile înzăpezite, dar a fost ne­vastă-mea, care mi-a povestit ce a văzut. În fundul piv­niţei, sute de lumânări aprinse făceau un zid de lu­mi­nă. În faţa lui, masa în jurul căreia au oficiat preoţii. De-a lungul pereţilor, strane pentru miniştrii străini şi pentru «Principii de sânge».

Căci Marta a declarat că căsătoria dintre un Brâncoveanu (aşa de puţin Brânco­veanu!) şi o „ştirboaică” (aşa de puţin „ştirboaică”!; Banul Grigore Brâncoveanu n-a lăsat copii şi a adoptat o nepoată a nevestei sale, născută Mavrocordat. Zoe Mavrocordat devenită Brâncoveanu, nebună, a transmis numele lui fiu-său mai mare Grigore Bibescu, bunicul actualului mire. Barbu Vodă Ştirbei, Bibescu şi el, a fost adoptat de ultimul Ştirbei...) trebuie ce­lebrată cu «pompa» cu care s-ar celebra o căsătorie între un Bourbon şi o Habsburgă!!! Pleava invitaţilor în picioare, pe unde puteau... Marta (naşă) a coborât treptele beciului cu trei degete pe pumnul închis şi întins de George Cantacuzino (naşul), ca pe vremea lui Henric al III-lea...

Era îmbrăcată ca o arătare, în stacojiu, şi cu pene de struţ pe cap – ca caii de dric, probabil ca să-şi aducă aminte, cu tot stacojiul rochiei, că era încă în doliu după bărbatu-său, de la moartea căruia nu s-a împlinit anul...

După ceremonie, recepţie sus în salonul Castelului, cu excelent bufet pe care invitaţii s-au năpădit, căci era ora mesei... Aspect frumos; toalete de gală, toţi domnii în frac, în saloanele monumentale luminate a giorno. De acolo s-a trecut în faţă, în «manoir-ul» închiriat Brâncovenilor, să se danseze, să se mănânce d'a capo şi să petreacă – căci din cauza doliului, nu se putea face muzică şi gălăgie la Marta, care de altminteri şi-a reluat straiele cernite la miezul nopţii şi n-a apărut la Brâncoveanu.

Nevastă-mea s-a înapoiat la ora 2 noaptea, cu ministrul Braziliei, şi era să se răstoarne pe drum... A fost de faţă, ca reprezentant al Guvernului, şi Buşilă, care a spus nevestei mele că Mareşalul s-a înapoiat încântat de la Berlin (?), dar că va trebui să dăm multă armată...

I-a mai spus că suntem «en frois» cu bulgarii (poa­te vizita lui Boris la Budapesta?) şi că ministrul lor nici n-a venit la gară la sosirea lui Antonescu şi că a plecat la Sofia... N-a venit bulgarul, dar a venit în schimb turcul!

Contrar informaţiilor răspândite chiar în sferele ofi­ci­ale , cum că nemţii nu ne dau armament – ceea ce ar fi o prostie, căci ne cer trupe şi trupele dezarmate nu servesc la nimic – aflu din izvor neîndoielnic că ne vin întruna de toate. Zilele acestea ne-au sosit 18 ba­te­rii de artilerie antiaerană şi ne vor mai sosi multe de tot felul...

Marţi, 17 februarie

Să ne înclinăm în faţa Institutului Meteorologic german. Am putut citi buletinul său. Informaţia ce mi se comunicase că la 15 februarie «va sufla asupra Europei un frig cum nu se mai pomenise», fusese rezultatul unei traduceri greşite. Institutul scrisese «eine ungewöhnliche kälte», şi cuvântul ungewöhnliche fusese tradus prin «nemaipomenit» – pe când în realitate semnifica «neobişnuit», «un frig neobişnuit» pentru jumătatea lui februarie, bineînţeles. Şi într-adevăr de alaltăieri a scăzut până la – 3°C... Dar tot Institutul a anunţat că frigul nu va ţine şi că va începe topitul zăpezii. Să sperăm prin urmare – e şi timpul să înceapă primele adieri ale primăverii...

La Berlin se manifestă mult optimism, cu privire la situaţia militară şi politică în acest început de pri­mă­vară. Pentru prima dată de la începutul războiului, sfe­rele conducătoare au părăsit terenul prudenţei şi dis­creţiei şi afirmă situaţia generală net favorabilă Pu­te­rilor Axei. Căderea Singaporelui reprezintă pentru aceste cercuri o înfrângere simbolică definitivă a Im­pe­riului Britanic. Anglia a fost învinsă pe toate fronturile unde a încercat o acţiune împotriva Germaniei. Nemţii socotesc că înfrângerea Angliei este consecinţa în­frângerii Franţei. Fără înfrângere, forţele britanice ar fi pus repede stăpânire pe Africa de Nord, cu ajuto­rul bazelor franceze din Maroc, Algeria şi Tunis; fără această înfrângere, japonezii n-ar fi putut lua ca bază In­do­china pentru a porni la cucerirea Malaieziei, Sin­ga­porelui şi Birmaniei... Din chiar ultimul discurs al lui Churchill reiese că Anglia nu mai contează astăzi de­cât pe Rusia, pe China, şi pe Statele Unite pentru a-şi în­drepta situaţia Imperiului.

Churchill a mărturisit că Mediterana e închisă pentru transporturile brita­ni­ce, care trebuie să ocolească pe la Capul Bunei Spe­ranţe, aşa încât un vas nu poate face, pe această rută oco­lită, decât trei transporturi pe an. Nădejdile puse în Statele Unite, în Rusia şi în China sunt însă aleatorii: Sta­tele Unite sunt prea ocupate de propria lor apărare, ca să mai poată da un ajutor direct Angliei; Rusia, după cum se va dovedi în curând, se va prăbuşi defini­tiv; iar China, închisă din toate părţile, şi nemaiputând fi aprovizionată în arme şi muniţii, va trebui şi ea să ce­deze faţă de Japonia, puternic înarmată şi stăpână pe toate materiile prime din Extremul Orient, ce vor lipsi în schimb Imperiului Britanic...

Poate că optimismul Berlinului să fie exagerat, cât vor fi în picioare Statele Unite cu imensele lor re­surse – dar fapt e că pentru moment, situaţia Axei e cu mult mai bună. În loc să lovească în inamic şi să-l slăbească, Anglia va trebui să lupte de acum înainte ani de zile ca să recucerească ce a pierdut, ca să repare ce s-a prăbuşit, şi să repună – dacă va reuşi – lucrurile la punctul iniţial, de la pornirea războiului... Dacă la Berlin domneşte optimismul, la Londra, cum e şi natural, domneşte pesimismul. În toate straturile poporului englez, depresiunea e mare. Într-un mare meeting de muncitori s-a declarat pe faţă că «vorbele goale care acopereau regulat dezastrele suferite nu mai pot fi to­le­­rate». Churchill e ţinut direct responsabil de falimentul tuturor operaţiunilor de război încercate până acum. United Press din Statele Unite consideră că Gu­vernul Churchill e în stare de criză latentă, şi că mari pri­meniri în conducere Statului trebuiesc aşteptate. Aceste ştiri sunt confirmate şi de corespondenţii presei suedeze din Londra... Se vorbeşte mult de Cripps, cel puţin pentru Ministerul de Război...

Pe frontul rusesc, lupte neîncetate; atacuri ruseşti, dar cu efective mici sunt mai toate respinse. Uneori, for­ţele sovietice pătrund adânc în liniile germane (şi ime­diat posturile de Radio ruseşti şi britanice anunţă cu­ceriri de localităţi şi mari succese), dar coloanele astfel înaintate sunt prinse în cleşte de nemţi şi nimicite. Po­zi­ţia generală a forţelor germane pe frontul de ră­sărit continuă să fie preponderentă în aşteptarea ofen­­s­ivei de primăvară iar materialul rusesc, oameni şi maşini se mistuie pe zi ce trece. În ultimele 15 zile au fost doborâte sau distruse pe pământ peste 500 de avi­oane... În Extremul Orient, japonezii au început ata­cul In­sulei Sumatra şi paraşutiştii debarcaţi au cu­cerit ae­roportul de lângă oraşul Palembang, cel mai important centru petrolifer din Indiile Neerlande­ze... Până acum, japonezii au scufundat 33 de submari­ne brita­nice. Dar şi pierderile lor pe mare par a fi însemnate... Faimosul agitator belgian Degvelle e puş­caş în Legiunea Walonă, pe frontul rusesc, şi trage cu mi­traliera... Cu prilejul vizitei sale la Marele Car­tier german, Mareşalul Antonescu a fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului «Vulturul German de Aur» – 15-20 de divizii meritând cel puţin o panglică...” (Va urma)