Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dinozauri, păsări primitive şi dragoni zburători, fiinţe bizare la care putem privi printr-o stranie „fereastră în timp", deschisă de savanţi acum patru decenii.
Lentila 204 - Cornet, cuvinte ciudate care nu ascund, cum am putea să credem, numele de cod al unei invenţii secrete, iscată din subtila ştiinţă a opticii. Nu! Este mult mai mult: „Lentila 204" adăposteşte singurul loc din lume unde s-au găsit fosile de dinozaur păstrate în inima unui zăcământ de bauxită ¬- minereul din care provine aluminiul nostru cel de toate zilele. De ce „Lentilă"? Pentru că exact aceasta este forma locului unde s-a descoperit acest unicat mondial. O formă ciudată care-şi are originea în modul în care s-a format zăcământul cândva, acum multe milioane de ani.
Pe atunci, acolo se afla o cavitate naturală pe care savanţii de azi o numesc „dolină", o vale aproape circulară, erodată de ape, într-un fundament de roci calcaroase. Transformările geologice petrecute de-a lungul unei eternităţi întinse peste atâta amar de vreme au umplut concavitatea lenticulară cu sedimentele argiloase din care s-a format bauxita. Apoi au scufundat-o la sute de metri adâncime. Acum, „Lentila 204 ¬- Cornet" se află în Mina Brusturi, la 40 km de Oradea. Cum spuneam, este singurul loc din lume unde ciolanele dinozaurilor şi alte altor jivine care stăpâneau cândva lumea s-au păstrat în bauxită. Fapt care alături de bogăţia de fosile a adus meleagul în atenţia savanţilor şi i-a rezervat un loc de cinste în tratatele de specialitate.
Aventuroasa călătorie prin timp care coboară până în vremea dinozaurilor a început acum patru decenii. Nici o lucrare
savantă nu relatează însă „momentul zero" al acestui drum, iar istoria „apocrifă" a primului pas se păstrează doar în „folclorul local". Nici nu ar putea fi altfel: descoperirea are la origine un episod lipsit de glorie, de nespus într-un tratat ştiinţific. Concret, totul a început când, presat de fiziologie, un miner şi-a golit preaplinul vezicii într-un colţ retras al abatajului. Banal, gestul a devenit „comanda" de pornire a unei stranii maşini a timpului care a deschis uşa către o lume dispărută de o veşnicie. Înainte de a pleca, omul a mai aruncat o privire spre podeaua galeriei pe care tocmai o udase.
În raza lămpaşului, a văzut ceva neaşteptat: roca umezită scotea la iveală conturul unor oase care n-aveau ce căuta acolo. Lăsând jena la o parte, minerul şi-a chemat şefii care au înţeles că au dat peste ceva important. Istoria oficială a „Lentilei 204" spune doar că „în iulie 1978, minerii G. Bumb şi P. Lelea au găsit trei vertebre în preabatajul din Lentila 204. Vertebrele au fost prezentate geologului Emilia Tallodi, care i-a anunţat pe paleontologul Tiberiu Jurcsak şi pe Elisabeta Popa de la Muzeul Ţării Crişurilor". Din prima clipă, Jurcsak a înţeles că are în faţă o descoperire excepţională. Pe atunci, extracţia de bauxită era însă o prioritate naţională care trebuia îndeplinită fără nici o pauză.
Aflaţi, deci, în criză de timp, specialiştii au recurs la o soluţie dură, dar eficientă: în locul instrumentelor lor obişnuite au folosit eplozivi, cu ajutorul cărora au dislocat bauxita în care dormeau oasele dinozaurilor. În total, 40 de vagoneţi minieri. Dar asta a fost partea cea mai simplă. Adusă la suprafaţă, roca brută a fost spălată şi apoi studiată atent bucată cu bucată. Au urmat luni şi ani în care Elisabeta Popa a împlinit o muncă atât de migăloasă, încât, comparat cu ea, ceasornicarul pare un lucrător care mânuieşte un pichamăr. Bauxita este foarte dură, aşa că degajarea fosilelor s-a făcut sub microscop, cu dăltiţe şi freze foarte fine. Muncă răsplătită din plin: din rocă s-au extras peste 10.000 de fragmente osoase.
După preparare şi conservarea lor, au urmat identificarea şi cercetarea fiecăruia în parte, activitate extrem de complexă, care încă nu s-a încheiat. Acum, Erika Posmoşanu, de la Muzeul Ţării Crişurilor, este acum unul dintre specialiştii care au preluat „ştafeta". Ea a fost cea care ne-a ghidat în această călătorie prin ungherele îndepărtate ale timpului.
PĂSĂRI ŞI DRAGONI ZBURĂTORI
Povestită în limba „păsărească" a specialiştilor, istoria „Lentilei 204" începe „în Cretacicul inferior, etajele Berriassian superior-Valangian". Sau, pe înţelesul nostru, acum 135-140 milioane de ani. Posmoşanu relatează că, înainte de a se fi adunat în străvechea „dolină" aflată acum în măruntaiele pământului, fosilele au fost cărate de ape care le-au spart, le-au erodat şi le-au strâns la un loc, claie peste grămadă. Aşa se face că la noi au ajuns doar oase izolate şi fragmente osoase, nici unul în conexie anatomică. Motiv pentru care acum este greu de stabilit cărui gen şi specie aparţine fiecare dintre ele. Depăşind acest handicap, savanţii au reuşit să afle că pe atunci acolo trăiau dinozaurii erbivori bipezi numiţi Iguanodon, Camptosaurus şi Valdosaurus, precum şi Ankylosauri, tot erbivori, însă patrupezi şi acoperiţi cu nişte platoşe impresionante. Oase de dinozauri carnivori nu s-au găsit. Dar cu siguranţă au existat şi ei. Iar mărturia prezenţei lor sunt urmele de muşcături identificate pe oasele câtorva „colocatari" erbivori care au făcut parte din „meniul" prădătorilor.
Marea surpriză oferită de „Lentila 204" au fost fosilele unor păsări străvechi. Prin 1983, colectivului iniţial de cercetători li s-a alăturat Eugen Kessler care, împreună cu Jurcsak, a studiat mai multe fragmente de oase. Bazaţi pe ele, ei au descris două noi specii de păsări primitive, pe care le-au şi botezat legându-le numele de locul unde au fost găsite: Eurolimnornis corneti şi Paleocursornis biharicus. Ei au mai semnalat şi prezenţa lui Archaeopteryx, considerat până de curând strămoşul tuturor păsărilor. Ulterior, aceste determinări au provocat discuţii ample în lumea savanţilor, controverse care durează şi azi. Însă cert este că „Lentila 204" este unul dintre extrem de rarele situri paleontologice care conţin fosilele de păsări de la începutul Cretacicului.
Cei mai spectaculoşi reprezentanţi ai lumii vii de la începutul Cretacicului descoperiţi aici sunt însă reptilele zburătoare din familia Pterozaurilor. Iniţial, Jurcsak a identificat trei dintre ele: Gallodactylus, Ornithocheirus şi Dsungaripterus, găsite şi pe alte meleaguri. Cercetări recente ale unei echipe româno-engleze au mai adus o descoperire de senzaţie: relicvele unui pterozaur azhdarchid, cel mai vechi din Europa, poate chiar din lume. Mai bătrân cu 70 milioane de ani, acesta era ruda străveche a monstruosului Hatzegopteryx, imensul balaur zburător care, având o deschidere a aripilor de peste 16 metri, plana cândva, în Cretacicul superior, peste străvechiul Arhipelag Haţeg. Dar, spre deosebire de „strănepotul" său uriaş, azhdarchidul de la Cornet era un pitic cu o anvergură de numai 3,5 metri.
Cum arăta lumea în care s-a format „Lentila 204 ¬- Cornet"? Fosilele de acolo, la fel ca şi cele din Haţeg şi Sebeş, vorbesc despre o insulă subecuatorială din Marea Tethys. Atâta doar că în vremurile când acestea din urmă erau populate de celebrii dinozauri „pitici", insula din Bihor dispăruse de multe milioane de ani, înghiţită de apele acelei mări străvechi. Păsările descoperite la Cornet aveau aripi de dimensiuni reduse, adaptate fiind la un mediu acvatic şi trăiau, la fel ca restul vietăţilor de acolo, pe malul unui paleo-lac.
Importanţa excepţională a acestor descoperiri a făcut ca „Lentila 204" să fie declarată rezervaţie paleontologică. Cercetările au continuat până în 1984, când galeria de acces la ea s-a inundat. Abia în 1995, beneficiind de fonduri acordate de Dinosaur Society şi cu sprijinul dr Dan Grigorescu - Universitatea Bucureşti, cercetările au fost reluate de echipa formată din prof. dr Michael Benton şi Elisabeth Cook, de la Universitatea Bristol şi Erika Posmoşanu. „Minunea" a durat până în 1999, când Întreprinderea BauxitaMin Dobreşti, care asigura evacuarea apei din galeria inundată, a dat faliment. În lipsa fondurilor, apa freatică a umplut din nou galeria, făcând imposibil accesul în „Lentila 204". Asta este! Fosilele care ne-au aşteptat 140 milioane de ani pot să mai aştepte alte vremuri mai bune, cu oameni capabili să preţuiască valoarea acestui tezaur ştiinţific excepţional.
