Brandul neolitic

Îu ultimele cîteva decenii, imaginea internaţională a ţării noastre s-a identificat, rînd pe rînd, cu Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Gică Hagi, cu Dracula şi de ce nu, cu Ceauşescu. Nume care, bucurîndu-se de o anume celebritate, aproape că pot fi considerate "branduri" de ţară". În ultimii cîţiva ani, li se adaugă şi un "brand" cultural. Un "brand" deja celebru în străinătate. Din păcate nu şi aici acasă: neoliticul autohton.

Conform uneia dintre cele mai uzuale definiţii "brandul" este "o legătură emoţională între un produs, serviciu sau entitate şi clientul deja fidelizat, căruia îi inspiră o loialitate dincolo de raţiune".

Brandul este o noţiune de specialitate care se referă la marchetingul promovării unui produs dar şi, după cum cum supune şi definiţia de mai sus, şi a unei "entităţi". Entitate care poate fi, foarte bine, şi o ţară. Ţară care, de ce nu, poate fi chiar România însăşi. Privit dincolo de semnificaţia sa obişnuită, legată de marcheting, "brandul" poate fi legat pur şi simplu, şi de un anumit aspect al vieţii actuale sau de demult, real sau imaginar, care-şi cîştigă cumva statutul de simbol al unei realităţi, pe cît de vaste pe atît de complexe.

Tot specialiştii acestui domeniu spun că "un brand puternic se construieşte cu un nume nou şi o idee veche". Ori, în acest context, "neoliticul" este extrem de vechi, de pe la începuturile istoriei europene. Iar "numele nou" nu este decît o nouă modalitate de a prezenta nişte relicve ancestrale, de care publicul străin se arată a fi deosebit de interesat. Cu mult mai interesat decît suntem noi înşine care, deşi le avem la îndemînă, nu suntem curioşi să le cunoaştem.

O IDEE STRĂVECHE
Pentru cei mai mulţi dintre noi, arheologia este o ştiinţă aridă, practicată de nişte savanţi ciudaţi care îşi fac veacul săpînd prin "tranşeele" deschise în situri din care scot la lumină relicvele unor vremuri mai noi, ori mai îndepartate de zilele noastre. Privită superficial această părere are o oarecare doză de adevăr. Viaţa arheologului se înparte, întradevăr, între munca pe şantier şi cea de laborator unde sunt prelucrate şi fructificate rezultatetele săpăturilor.

Dar asta doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate, cea mai spectaculoasă, este cea care-i preschimbă pe arheologi în călători prin timp. Nişte călători speciali care readuc la viaţă, pentru noi ceilalţi, imaginea unor lumi vechi, acum dispărute. Iar asta este cu atît mai valabil pentru civilizaţiile preistorice care au existat, cîndva, în această zonă a Europei. Căci, după cercetări întinse pe mai mult de un secol, savanţii au descoperit că acum 6-7 milenii, Peninsula Balcanică şi actualul teritoriu al României au fost "poarta" prin care civilizaţia a pătruns, puţin cîte puţin, în centrul şi vestul continentului.

Aici, la noi au existat cultura Starcevo-Criş, deschizătoarea de drum a revoluţiei neolitice din această parte a lumii. Ori Vinca-Turdaş, de numele căreia se leagă ipotetica existenţă a celei mai vechi scrieri din toată istoria. Dar şi superbul lanţ de civilizaţii pe care specialiştii îl numesc Boian-Gumelniţa-Karanovo. Ori cultura Hamangia, cu spectaculosul ei "Gînditor" devenit celebru în toată lumea. Şi cu la fel de celebra civilizaţie de artişti, numită "Cucuteni-Tripolie", creatoare a uneia dintre cele mai frumoase ceramici pictate.

Iar toate acestea sunt doar cîteva dintre cele mai importante episoade ale preistoriei noastre. Episoade care au intrat în atenţia întregii lumi după ce au fost prezentate în cîteva mari expoziţii internaţionale. Celebritate care, manageriată cu atenţie s-ar putea preschimba într-un "brand cultural", care se poate dovedi măcar la fel de eficient ca celebrul "Drakula".

CONTACTE EUROPENE
Pînă de curînd, cunoaşterea neoliticului care s-a dezvoltat cîndva pe teritoriul ţării noastre era rezervată doar specialiştilor interesaţi de acest domeniu. Cîteva expoziţii care au avut loc începînd cu mijlocul anilor '90, cînd au început să aducă preistoria noastră în atenţia publicului european. În 1996, o asemenea expoziţie, dedicată unei singure vechi civilizaţii a ajuns în Franţa.

Acolo au fost prezentate cîteva dintre cele mai spectaculoase vestigii ale culturii Gumelniţa scoase la lumina zilei din tell-ul neolitic de la Hîrşova. Ceva mai tîrziu, în 1998-99, Salonicul a avut ocazia de a cunoaşte superba ceramică pictată, caracteristică purtătorilor culturii Cucuteni.

În afară de aceste episoade majore, a mai exista expoziţia organizată în 1994, la Stuttgart şi cea din 2003 din Suedia, cu ocazia cărora o parte dintre străvechile noastre relicve au fost incluse în expoziţii mai mari. Însă 2008 a fost anul de vîrf al prezenţei europene a preistoriei noastre.

Primul dintre evenimentele excepţionale de anul trecut a fost expoziţia "A l'aube de l'Europe, Les grades cultures neolitiques de Roumanie" (Zorii Europei, marile culturi neolitice ale României) găzduită, între 2 iunie şi 1 octombrie 2008 de "Historishe Museum" din Olten, Elveţia.

A fost o expoziţie arheologică senzaţională inclusă de specialişti printre cele cinci evenimente culturale de importanţă mondială din tot anul 2008. A fost un eveniment sinteză la care au participat 1112 exponate provenite de la cele mai importante culturi neolitice de pe teritoriul ţarii noastre. 

A fost o sinteză cu adevărat excepţională în cursul căruia publicul european a avut pentru prima dată ocazia de a conoaşte rădăcinile civilizaţiilor care, plecate de pe meleagurile noastre s-au răspîndit, încet, încet, în toată Europa Centrală şi de Vest. A fost un eveniment cultural de excepţie care a beneficiat de prezenţa celor mai înalte autorităţi elveţiene.

La deschiderea expoziţiei a participat Preşedintele Confederaţiai Elveţiene, care a fost atît de impresionat de cele văzute acolo încît, mai tîrziu, a venit încă odată în vizită, însoţit de toţi reprezentanţii cantoanelor din guvernul elveţian. Iar la vernisaj, înaltul oficial a declarat: "Sper ca această expoziţie îi va ajuta pe conaţionalii noştri să mediteze mai atent atunci cînd vor trebui să voteze asupra integrării propriuzise a românilor în comunitatea europeană precum şi asupra dreptului lor de liberă circulaţie şi de muncă".

Iar reprezentanţii lumii ştiinţifice occidentale dar şi publicul iubitor de frumos au fost, după cum s-a scris în presa de acolo, "impresionaţi de varietatea, calitatea şi bogăţia luxuriantă a formelor şi culorilor, a simţului artistic consideraate a fi dovezi ale unor civilizaţii cu un nivel extraordinar de înalt". Din păcate, doar străinii au fost impresionaţi de acest eveniment excepţional.

În acea perioadă, în Elveţia se desfăşura Campionatul European de fotbal. Dar politicienii noştri de la cel mai înalt nivel au ocolit cu grijă expoziţia preferînd stadioanele unde şi-au concentrat atenţia doar asupra mecuirilor. Asta este, atît a valorat pentru ei unul dintre cele mai importante evenimente culturale de anul trecut.

CUCUTENIENII LA VATICAN
Cel de al doilea "turneu" european la care a participat "reprezentanţii" neoliticului de pe meleagurile noastre s-a derulat pe o scenă cu totul deosebită: "Palazzo della Cancelaria" de la Vatican, expoziţie care s-a numit "Cucuteni- Trypillia: o mare civilizaţie a vechii Europe". Este vorba despre una dintre cele mai semnificative şi rafinate civilizaţii din Europa preistorică, civilizaţia celebră mai ales datorită superbei sale ceramici pictate. 

Cu mult timp înainte de deschiderea sa, pregătirea acestei expoziţii a fost marcată de un soi de "război" ştiinţifico-diplomatic, purtat între Ucraina şi România. Asta pentru că Ucraina s-a dovedit cu mult mai activă decît noi şi deosebit de doritoare să obţină un anumit capital politic internaţional din asumarea unei continuităţi ale cărei origini care coboară pînă în vremea neoliticului, acum peste şase mii de ani.

Şi asta pentru că, în perioadele lor de glorie, vechile culturi preistorice nu au ţinut niciodată cont de graniţele care aveau să apară abia peste cîteva milenii. Motiv pentru care, de obicei, urmele lor se întind pe spaţii vaste incluse în teritoriul mai multor ţări din zilele noastre. În cazul Cucutenienilor, este vorba despre România, Republica Moldova, Ucraina, ba chiar şi Polonia.

Primele vestigii ale acestei culturi au fost descoperite, în 1894, pe teritoriul ţării noastre, în zona localităţii de la care s-a şi preluat numele ei: Cucuteni. Iar în 1893, în urma altor săpături arheologice, au ieşit la iveală şi primele vestigii descoperite în Ucraina. De atunci şi pînă în zilele noastre, descoperirile au continuat în ambele ţări dar şi în cele vecine, aducînd în atenţia lumii întregi una dintre cele mai sofisticate civilizaţii preistorice din această parte a lumii.

Expoziţia de la Vatican a fost prima ocazie în care publicul european a avut ocazie de a adimira vestigii ale acestei civilizaţii, provenite din toate zonele în care ea a existat cîndva. Contribuţia României a fost hotărîtoare căci ţara noastră a dus acolo 430 de artifacte care aparţin patrimoniului cultural naţional. Ucraina a expus 170 de piese iar Moldova alte 43 de obiecte străvechi.

După cum am spus, pe parcursul organizării acestei expoziţii, au existat câteva episoade tensionate provocate mai ales de partea ucrainiană.

În urma acelor "disfuncţii", reprezentanţii Ministerului de Externe al României s-au retras din activitatea de susţinere şi organizare a expoziţiei. Fapt care a făcut ca drapelul României să nu fie prezent pe afişul oficial al expoziţiei. Motiv care a adus cu sine absenţa de la eveniment a oficialilor români.

Dar oricum ar fi, expoziţia a avut un succes imens, iar Cucuteni a devenit o "marcă", pe care opinia publică occidentală o leagă acum de numele ţării noastre.

UN BRAND CULTURAL
Celebritatea europeană căpătată de neoliticul nostru în anii din urmă poate fi preschimbată relativ uşor într-un "brand" cultural. Vestigiile antice din Egipt, Grecia şi Italia, cele America precolumbiană, din India, China ori din Asia de sud-est, sunt deja elementele de bază care definesc locul în lumea modernă a tuturor acestor meleaguri.

Toate la un loc şi fiecare în parte sunt nişte "branduri" culturale de mare succes. Fapt confirmat de armatele de vizitatori sosiţi din toate colţurile lumii. Oameni pasionaţi, dispuşi să cheltuiască bani grei pentru a le vedea, fie şi măcar o singură dată în viaţă. Iar rezultatul acestei pasiuni este extrem de palpabil: ţin în viaţă o industrie turistică pe cît de extinsă, pe atît de eficientă. Poate fi neoliticul şi în general, preistoria noastră, un "brand cultural"? Desigur, dar nu bătînd din palme.

Adevărul este că turismul însuşi, ca activitate socială şi economică de sine stătătoare a apărut abia de vreun secol. Iar turiştii nu au fost dintotdeauna pasionaţi de vestigiile Romei şi Greciei antice, de Piramide, Taj Mahal, Machu Pichu ori de vestigiile altor civilizaţii antice.

Curiozitatea de a le vedea a apărut cu timpul şi mai ales ca urmare a unor operaţii de "marketing cultural", care le-a impus, pas cu pas, în atenţia publicului. În ceea ce priveşte neoliticul nostru, primii paşi au fost deja făcuţi, odată cu expoziţiile despre care am vorbit mai sus. Surpriza pe care ele au produs-o în opinia publică din vestul Europei a fost totală.

Pentru că, mergînd să le vadă, cele cîteva zeci de mii de vizitatori europeni au trăit senzaţia unei veritabile întoarceri la origini. Pe care mulţi dintre ei şi-au exprimat dorinţa de a o continua aici, la noi, pe meleagurile din care ele provin.

SOLUŢIA "ARHEODROMUL"
De cîţiva ani încoace se tot vorbeşte despre posibilităţile de dezvoltare a unui "brand" de ţară care să ne reprezinte în lume. Şi care să tragă după el şi turismul nostru. La un moment dat s-a vorbit despre "Fabulospirit" un concept teoretic ce ar fi trebuit să ne aducă în rîndul lumii. Pînă la capăt nu s-a ales mai nimic din el şi singurul său rezultat palpabil a fost o mare sumă de bani dusă pe apa sâmbetei. 

Acum, noul minmistru al turismului ne tot povesteşte despre turismul reliogios care ar trebuia să ne aducă o groază de pelerini doritori să vadă vechile noastre biserici. Din păcate, chiar dacă acest tip de turism o să funcţioneze vreodată el are o "ţintă" relativ restrînsă: credincioşii ortodocşi. Pentru că, oricît de superbe ar fi, spre exemplu, mănăstirile de la Voroneţ, Suceviţa sau Moldoviţa, ele nu prea au cum să-i atragă pe credincioşii catolici sau protestanţi care, după cum ştim, sunt majoritari în Vestul plin de bani care pot fi cheltuiţi în concedii "religioase".

În acest context, utilizarea economică a "brandului neolitic" ar trebui să fie, obligatoriu introdus, la pachet, cu restul activităţilor turistice de la noi. dar, din păcate, el se loveşte de aceleaşi piedici pe care le are de înfruntat restul turismului. Bineînţeles că una dintre cele mai grave este lipsa infrastructurii rutiere. La care se adaugă şi o serie de probleme specifice acestui tip de vestigii. Pentru că, spre deosebire de urmele antichităţii tîrzii ori ale Evului Mediu, din care ni s-au păstrat ziduri şi uneori chiar şi efificii întregi, relicvele preistorice sunt cu mult mai discrete.

Oricît ar fi de interesantă, vizitarea unor situri arheologice nu este deosebit de spectaculoasă pentru un nespecialist. Motiv pentru care urmele preistoriei trebuiesc prezentate într-un context cu mult mai larg şi complex. Dragomir N. Popovici, şeful Secţiei de Arheologie din Muzeul Naţional de Istorie al României, este unul dintre oamenii noştrii de ştiinţă specializaţi în studiul preistoriei. De-a lungul carierei sale, el a luat parte la săpături arheologice derulate în situri aparţinătoare de cele mai importante culturi neolitice.

În afara activităţii sale strict ştiinţifice, Popovici analizează şi posibilitatea punerii în mişcare a "brandului neolitic" românesc. În acest context el îl vede cuplat cu "turismul ecologic" care începe să fie din ce în ce mai agreat în toată lumea. Ambele urmînd să integreze şi marile muzee din ţară care deţin în patrimoniul lor relicve preistorice cu valoare de patrimoniu cultural naţional, dacă nu chiar mondial. Iar alături de acestea el vede util reerea unor "arheodromuri".

Acestea reprezintă un concept nou de expunere a vestigiilor trecutului care, pe alte meleaguri, a început deja să funcţioneze. Dacă muzeele sunt pline de tot soiul de artifacte produse de vechile civilizaţii, "arheodromul" este un loc special unde se reconstituie însăşi viaţa oamenilor de acum cîteva mii de ani, aşa cum este ea reflectată de aceste relicve statice.

El poate începe cu reconstituirea fidelă a unei aşezări preistorice. Iar în interiorul acestora, oamenilor interesaţi de o astfel de aventură, li se oferă, bineînţeles că nu gratis, ocazia de a trăi aventura unei veritabile călătorii în timp. Acolo, curioşii pot învăţa cum să-şi confecţioneze unelte din piatră dar şi să supravieţuiasă după tiparul care, constituia, cîndva, modul de viaţă obişnuit în această zonă a lumii.

De cîţiva ani buni, Popovici se zbate să înfiinţeze un asemenea "arheodrom" în zona tell-ului de la Borduşani, unde supravieţuiesc vestigiile unei aşezări străvechi a culturii Gumelniţa. În alte locaţii un arheodrom poate fi înfiinţat în apropierea unui muzeu de specialitate.

În plus, acest tip de turism poate fi potenţat prin accesul şi introducerea în circuit, a vechilor manifestări de cultură şi civilizaţie tradiţională. Şi aste pentru că România a rămas, încă, unul dintre puţinele locuri din Europa, unde aceasta mai supravieţuieşte viguros. Iar o asemenea formă de turism ar aduce cu ea dezvoltarea unor pensiuni specializate pentru acest tip special de turişti.

Pentru că, după cum se ştie, iubitorii turismului cultural nu vin în grupuri mari, care pretind existenţa unor complexe hoteliere de mari dimensiuni. În schimb, aceşti oameni sunt dispuşi să cheltuiască mult mai mulţi bgani decît cei care vin în grupuri mari. Bani mulţi pe care îi putem cîştiga chiar noi. Dar cu o singură condiţia: să utilizăm într-un mod cît mai eficient "brandul neolititic" pe care trebuie să ştim cum să-l integrăm în cadrul cu mult mai vast al turismului cultural.

Bine "pusă la muncă", preistoria noastră se poate dovedi la fel de eficientă ca alte mari zone de interes turistico-istoric din restul lumii.