Cartea vieţii mele

– Şi să vă distraţi bine şi-n contu’ meu! Ok? adăugă râzând. Te pup, pa! şi puse receptorul în furcă. Se lăsă să cadă pe canapea. Rabla trosni ca-n ceasul morţii. Alex privi televizorul întors cu ecranul la perete, cu firele întinse pe masa de “autopsie”...

– Şi să vă distraţi bine şi-n contu’ meu! Ok? adăugă râzând. Te pup, pa! şi puse receptorul în furcă. Se lăsă să cadă pe canapea. Rabla trosni ca-n ceasul morţii. Alex privi televizorul întors cu ecranul la perete, cu firele întinse pe masa de “autopsie”. “Pacientul” murise definitiv. Se bizuise mult pe excursia la munte, dar se vedea treaba că fusese rândul lui să rămână acasă să-l aştepte pe individul de la depanări tv. Şi tot nu rezolvase nimic. Aparatul se dovedise numai bun de aruncat, iar, pe deasupra, toată daravera îl costase şi ultimul ban.

Răsfoise din scoarţă în scoarţă toate revistele pe care le găsise şi, după o jumătate de zi petrecută în casă, simţea că înnebuneşte de plictiseală. Trase un pulover pe el. Avea impresia că se sufocă. Îşi vârî la repezeală tricoul în pantaloni şi ieşi. Se opri o clipă în prag. Aerul de început de toamnă îi mai scutură moleşeala. Făcu câţiva paşi. La cinematograful din colţ rula un film pe care îl vâna de câteva săptămâni. Înjură printre dinţi şi traversă înciudat.

Bătea de ceva vreme străzile, fără vreo ţintă anume. Cu mâinile îndesate în buzunare şi privirea pierdută undeva în caldarâm, dădu colţul micii biblioteci de cartier. Ca la comandă, ochii i se ridicară spre uşa de lemn flancată de coloane suple. Dezmeti­cit, urcă cele câteva trepte de piatră şi intră. Rămase o clipă pe gânduri în faţa rafturilor pline. “La dracu’!”, gândi. “În fond, cu o carte bună o să treacă ziua mai repede!”. Luă la întâmplare un roman. Stătu câteva minute în urma unor elevi şi, când îi veni rândul, dădu cartea bibliotecarei. Femeia scrise ceva, apoi, aruncând o privire fugară pe legitimaţia lui, i le înapoie pe amândouă cu un zâmbet blând. Tânărul mulţumi şi plecă.

Scurtă drumul tăind prin curtea şcolii. Îşi aruncă ochii cu nepăsare pe carte. Căută vreun nume sau titlu, dar coperta cartonată nu avea nimic scris pe ea. Rămase locului şi o deschise. “Cartea vieţii mele”, sta scris cu litere groase. Numele autorului lipsea. “Lui Alex” stătea scris pe suprafaţa albă a paginii a doua. Tânărul zâmbi, dar curând figura îi redeveni serioasă. “Într-o frumoasă zi de august, mai spre amiază”, citi mai departe, “chiar în acest orăşel, te-ai născut tu”. “Da, chiar tu!”, continuă, găsind răspuns la întrebarea ce-i venise în minte. Rămase un moment descumpănit.

– Gata! M-am prins! sări deodată. Puteţi să ieşiţi de unde v-aţi ascuns! ridică glasul. Mă uit şi eu la Camera Ascunsă! râse. Pe mine nu mă păcăliţi! M-am prins!, repetă văzând că nu se întâmplă nimic. Doar câţiva trecători întoarseră suspicioşi capul. Simţi ridicolul situaţiei şi, culegând de pe jos cartea care-i scăpase, dădu colţul jenat. Contrariat, mai deschise o dată volumul.

– Da... Numele, data de naştere, se potrivesc..., murmură. Inima îi bătea cu putere. Nu ştia ce să creadă. Îşi trecu palma peste fruntea asudată, înghiţind în sec. Strângând cartea la piept, grăbi spre casă, ignorând luminile semafoarelor sau claxoanele disperate ale maşinilor.

Ajunse. Se trânti direct pe bătrâna canapea.

Privirile îi fugeau lacome peste rândurile mărunte. Pagină cu pagină, inima i se zbătea mai tare în piept, părând că vrea să iasă de tot din toracele tânăr. Foile se dădeau una după alta la o parte în calea curiozităţii de nestăvilit. Îşi presa din când în când ochii ce începuseră a obosi în lumina ce scădea treptat. Clătina uneori mirat din cap. Uneori făcea pauze scurte, în care se scărpina nedumerit în ceafă. Dar cartea îl atrăgea irezistibil.

Se întunecase de-a binelea când Alex termină de citit. Rămase mult timp în beznă, cu capul sprijinit de spătarul canapelei. Apoi, cu mişcări lente, se ridică şi aprinse veioza cu picior din apropiere. Îndreptă abajurul în aşa fel încât lumina să bată cu precădere spre canapea şi se aşeză din nou. Reciti rar ultima pagină a cărţii. “5 septembrie. Am încercat să plătesc lumina, dar a tot intervenit câte ceva şi nici azi n-am mai ajuns la timp. Se închiseseră deja casele. Sunt în urmă cu vreo două luni deja, aşa că ne-a fost tăiat curentul. M-am enervat îngrozitor şi am cam repezit-o pe Maria la telefon. Acum s-a supărat şi ea pe mine. Mi-a spus că vine mâine de la munte cu gaşca. Am să o aştept la gară ca s-o împac.”

Ceasul sună strident, lovindu-se de pereţii oalei în care tânărul îl pusese ca să se audă mai tare. Voise să fie sigur că se trezeşte la timp. Trebuia să plătească factura de lumină şi avea nişte bani puşi deoparte, special pentru asta. Nu punea prea mare bază pe ce citise de cu seară dar, pentru orice eventualitate, se trezise mai devreme decât de obicei. Făcu repede un duş, se îmbrăcă lejer şi, fără să-şi mai ia micul dejun, porni în oraş.

...va urma...