Curtezani în lumea necuvântătoarelor

Bărbaţii se dichisesc nevoie-mare atunci când îi dau întâlnire unei domniţe. Poartă ultimele achiziţii vestimentare, se uită de 15 ori în oglindă înainte să iasă din casă, se parfumează uneori de miros de la o poştă şi-şi scuipă în bărbie ca să aibă noroc. Acest comportament nu este foarte diferit în lumea necuvântătoarelor.

Păunii îşi fac coada evantai pentru a le impresi­o­na pe păuniţe, iar atunci când pun ochii pe o mândră oiţă, berbecii adulţi sunt în stare să se lupte, coarne în coarne, până la moarte, cu eventualii rivali. Regula e ca în junglă – cine-i mai puternic câştigă. Bros­cu­ţe­le îşi folosesc arma cea mai de preţ – glasul – pentru a-şi exprima dorinţele pline de iubire, iar cer­ce­tă­torii au observat că balenele şi delfinii „vorbesc” cu alţi re­pre­zentanţi ai speciilor lor despre cuceririle amo­roase finalizate sau în curs de „înfăptuire”.

Cercetătorii spun că animalele nu se diferenţiază foarte mult de oameni, unele asemănări fiind de-a dreptul şocante – şi oamenii, şi necuvântătoarele flirtează, dansează, cântă, se gătesc, sărută, se parfumează; gânguresc când sunt îndrăgostiţi şi le şoptesc partenerilor sunete frumoase, în încercarea de a-i cuceri; fac tot ceea ce le stă în putinţă pentru a obţine atenţia mult dorită a partenerului; ba chiar unii dau dovadă de atât de multă ambiţie (sau disperare?) încât se lasă câteodată călcaţi în picioare, doar-doar iubita/iubitul lor îşi îndreaptă privirea înspre ei.

La unele specii de păsări, masculii, aflaţi în faţa unei situaţii amoroase, ca să zicem aşa, construiesc fuguţa un cuib din nuiele şi iarbă fragedă, ornat întotdeauna cu obiecte micuţe, frumos colorate. Cu emoţia în plisc, masculul începe să danseze şi să cânte triumfător în jurul culcuşului gătat, transmiţând femelei că acolo locuieşte „un flăcău” dornic de un adevărat „coup de foudre”. Când tânăra înaripată îşi face simţită prezenţa, spectacolul continuă – ea va inspecta cuibul mai întâi de la distanţă; el va observa interesul dânsei şi-şi va scoate pieptul la înaintare, sărind ţanţoş primprejur; ea nu se va lăsa convinsă cu una, cu două şi, cu ciocul ridicat şi câţiva paşi mai aproape, va dori să vadă mai mult; cuprins de o oarecare disperare, el va continua „să zburde” pe ici, colo până când ea se va prinde în mrejele iubirii.

Un joc asemănător îl practică şi masculii frumos coloraţi din specia peştilor Damsel. Care se pregătesc temeinic pentru întâlnirea cu iubirea vieţii lor: îşi rup de la gură câteva alge pentru a acoperi, cu ele, o piatră de pe fundul apei; apoi rămân în expectativă; când apare femela, aceasta priveşte cu foarte mare atenţie „opera de artă” şi, în funcţie de cantitatea de ierburi aranjate, acceptă sau nu invitaţia domnului.

Când elanul mascul scoate sunete puternice, el transmite de fapt informaţii „codate” despre dimensiunile sale fizice şi despre poziţia sa în cadrul grupului din care face parte. Cu cât masculul este mai mare, cu atât el muge mai viguros, semn că elanii mai tinerei n-au ce căuta în apropierea femelelor din grup.

N-or fi având voci de temut cu care să-şi bage-n sperieţi potenţialii rivali, dar greieraşii au şi ei „ustensilele” lor de cucerire. Oamenii de ştiinţă au observat că un greier poate cânta 400 de „melodii” distincte. Desigur, acest lucru se întâmplă doar când el vrea să-şi impresioneze potenţiala parteneră. Gândacii de bucătărie sunt la fel de sensibili – când Cupidon le dă târcoale, ei încep să scoată un fel de fluierături, despre care cercetătorii spun că ar putea semăna cu un cântec de pasăre. O dată cu aceste sunete, gânda­cul de bucătărie produce feromonul seducin, care, prac­tic, le înnebuneşte pe femele şi le atrage ca un magnet în braţele „cavalerului”.

Graţiosul căluţ-de-mare este un gentilom remarca­bil – când se apropie de o femelă, îşi apleacă, într-o parte, capul şi începe să schiţeze o serie de mişcări un­du­ioa­se în jurul acesteia; chiar dacă nu primeşte nici un răspuns de la „ea”, căluţul-de-mare nu se lasă bă­tut, continuându-şi dansul şi plecăciunile, ba chiar în­fă­şu­rându-şi codiţa în jurul femelei şi schimbându-şi culoarea corpului într-o nuanţă mai deschisă; cuprinsă de emoţii, „ea” va încerca să mimeze gesturile galante şi, în cele din urmă, va accepta să se împerecheze cu „el” într-un ritual care poate dura până la nouă ore; efortul celor doi merită toată consideraţia, dat fiind că ei vor rămâne împreună până la adânci bătrâneţi.

Cameleonii comunică cu femelele prin interme­diul culorilor: când o preafrumoasă se află în preajmă, aceasta este impresionată cu o paletă de culori stră­lu­ci­toaree pe pielea masculului. „Ea” nu va sta niciodată „pe tuşă” şi-i va răspunde dumnealui cu aceleaşi culori intense, semn că este doritoare de... „păcat”.

Una dintre vedetele spectacolelor de curtoazie din lumea necuvântătoarelor este melcul, gasteropod her­mafrodit (are organe de reproducere atât mascu­line, cât şi feminine). Acesta se încolăceşte în jurul par­te­nerului, ambii producând, la propriu, în spatele ochilor, „săgeţi ale dragostei”, foarte ascuţite, de un cen­­timetru lungime. Prima săgeată trasă în direcţia unui melc îl va transforma pe acesta în „jucăria” pa­sivă a celuilalt, însă preludiul nu se va termina până când melcul supus nu va trage, la rândul său, o săgeată înspre partener.

Porcii spinoşi sunt mai „din topor”, în sensul că mascului acestei specii adulmecă femela pe care o întâlneşte într-un desiş şi, dacă îi convine cum miroase aceasta, se urinează pe ea. Apoi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, „el” se aşează în poziţie de aşteptare şi începe „să cânte” până când „ea” decide să se scuture din toate încheieturile. Dacă  rămâne inertă în­seam­nă că-l acceptă pe mascul pentru împerechere. Hipopotamul este ceva mai scârbos, am spune – „el” nu doar urinează pe femela „vânată”, dar şi de­fe­chează pe aceasta, ba chiar îşi împrăştie fecalele, cu ajutorul cozii, în toate direcţiile.

Cercetătorii au observat că femelele maimuţelor Capuchin sunt precum cele mai multe tinere pă­mân­t­en­c­e: şi unele, şi altele îşi doresc să fie dominate de mas­culi/bărbaţi puternici, iar când ajung la maturitate sexuală, „roata” se suceşte, ele dorind să fie cele care domină.

Masculii din specia pinguinilor Adelie, de pe coasta Antarcticii, au, mai mereu, o misiune dificilă, trebuind să-şi aleagă partenera din... peste un milion de femele. Când pune ochii pe una, masculul va rosto­goli, în direcţia ei, o pietricică; apoi se va apropia atât de mult încât îşi va putea aşeza capul pe stomacul par­tenerei – desigur, dacă aceasta acceptă. Dacă „ea” nu-l alungă, asta înseamnă că-l primeşte în viaţa ei; apoi cei doi se aşează unul în faţa celuilalt şi cântă împreu­nă. O scenă parcă desprinsă din filmele de dragoste o tră­iesc partenerii din specia papagalilor cu pată albă în frunte – masculul şi femela îşi apropie ciocul unul de celălalt şi se ating uşor cu limba. Dacă sărutul este sa­tisfăcător pentru ambele părţi, masculul preia ini­ţi­a­tiva şi, fără să stea pe gânduri, vomită, pe parte­nera sa, ca un semn (!?) de dragoste, tot ce a mâncat în ziua respectivă.

Masculul de aligator se dă în spectacol în ade­vă­ratul sens al cuvântului, gesturile sale de cucerire fiind extrem de complexe. „El” o atinge pe „ea” cu bo­tul, strigă, tuşeşte, cântă, se rostogoleşte şi o invită să înoa­te împreună. De apă se folosesc şi masculii unor spe­cii de broască ţestoasă, care, de multe ori, prefe­ră să înoate în faţa femelelor sau chiar deasupra acestora. Reprezentanţii sexului tare de la alte specii de broaşte ţestoase sunt ceva mai subtili cu potenţialele lor iubite, în sensul că, pentru a le face curte, ei îşi ro­tesc capul în toate direcţiile şi la viteze diferite, iar în pauze se postează în faţa partenerei, în poziţia „bărbie a bărbie”.