Feuilles mortes

In lumina muribundă a becurilor incolăcite pe tije lungi, frumos incrustate, ce uneau coloane de jar, podeaua tocită cu tavanul afumat, se privea absentă in oglinzile imprăştiate de-a lungul pereţilor cariaţi.

In lumina muribundă a becurilor incolăcite pe tije lungi, frumos incrustate, ce uneau coloane de jar, podeaua tocită cu tavanul afumat, se privea absentă in oglinzile imprăştiate de-a lungul pereţilor cariaţi. Işi arunca sfărşită tentaculele spre mesele mici ingropate adănc in ungherele intunecate ale cherhanalei, una ca multe altele inşirate ca un colier de pietre urăt mirositoare la gătul golfului limpede Hargos.

Cromi bărboşi, cu furtunurile narghilelelor strănse intre plăcile osoase ale dinţilor cenuşii, sargoneeni cu peruci pestriţe atărnănd peste gulerele inalte, sorbind nesăţios băuturi inspumate, sau cimerieni musculoşi, cu feţe pătrate şi părul smolit prins in coadă de cal, uităndu-se prostiţi in gol, sprijinindu-şi palmele aspre de mănerele săbiilor scurte de luptă, formau societatea acestei periferii şi principala clientelă a localurilor rău famate. Aventurieri, sclavi fugiţi, moşieri scăpătaţi, mercenari fără stăpăn, majoritatea coloniştilor pămănteni, toţi la un loc, amestecaţi, dănd reţeta vieţii cotidiane, a vieţii de pe o zi pe alta, a Theei, odată perlă a Universului cunoscut. Străinii, priviţi la inceput cu suspiciune, erau in cele din urmă acceptaţi şi remodelaţi de uriaşa matriţă a mulţimii.

Tejgheaua lată, pătată a barului tăia intr-un arc larg incăperea incărcată de fum şi aburi de beţie. Chipul ca de broscoi al mutantului se apropie, iar braţele sale centrale impinseră cupele adănci celor doi pămănteni, după care se indepărtă lipăind agale spre capătul opus al incăperii, navigănd cu greu printre traistele soioase ale călătorilor şi legăturile de blănuri ale celor din nord, veniţi aici la tărgul anual al oraşelor de pe malul mării. Degetele lungi ale celor şase măini apucară sigur toartele halbelor şi vasele murdare, apoi creatura pivotă şi se intoarse in spatele barului.

Pămănteanul sorbi din cupa largă, apoi o aşeză neglijent pe tejghea. Două perechi de săni alungiţi incepură a se bălăngăni in faţa sa. Bărbatul ridică ochii tulburi, dar işi mută imediat privirea in altă parte. Limba ca de şarpe, atărnănd printre buzele vinete ale fiinţei, ii provoca greaţă. Se intoarse cu spatele, ignorănd atitudinea provocatoare a femelei. Cel de lăngă el moţăia cu capul pe scăndura barului.

- Karl, spuse aproape şoptit. Mi-e dor de acasă… Â

- Şi mie, dar mai ai răbdare… răspunse fără să schiţeze vreun gest.

- Ce răbdare să mai am!, se răsti. De două luni stăm in mizeria asta! De două luni! Repetă, dar, intălnind privirile vădit deranjate ale celorlalţi, continuă scăzănd tonul. Eu am familie, am prieteni, o slujbă cu destule obligaţii…

- … pe care ţi le poţi rezolva şi aici!, il intrerupse ridicănd capul.

- Nu e chiar aşa. Aici e vorba de un banal reportaj, pe cănd pe Pămănt am o intreagă carieră in faţă.

- Reportaj banal e ăsta? Reportaj banal? Repetă perplex. Mă, tu eşti nebun? E povestea secolului! Găndeşte-te: "Minciuni ce străbat veacurile - mituri in lumina ştiinţei". Păi ies bani frumoşi din treaba asta.

- Crezi tu că merită?

- Absolut!, il asigură prietenul său. Ascultă, am venit aici cu o treabă. Corect? Celălalt incuviinţă. Recunoşti că prezenţa noastră aici cam bate la ochi?

- Recunosc, dar nu inţeleg unde vrei să ajungi?

- Păi nu-ţi dai seama că noi ne legăm de insăşi credinţa ăstora? Trebuia să ne acomodăm cu locurile, să-i lăsăm să se obişnuiască şi ei cu noi… inţelegi ce vreau să spun, Alex?, dar, intălnind nehotărărea in ochii prietenului său, adăugă bătăndu-l pe umăr: Hai, mă, c-o să fie un reportaj trăsnet!

- Ba n-o să fie deloc!, il respinse incruntat. Nu va fi nici un reportaj, pentru că noi nu vom mai apuca să-l facem. Cine ştie ce se petrece acolo.

- Nu se poate!, spuse chicotind. Ţi-e frică! Şi incepu să rădă.

- Ba deloc!, tăgădui Alex jenat. Dar nu vreau să-mi las oasele pe acolo.

- Prostii!, i-o tăie Karl. Ce, doar nu crezi in povestioara aia stupidă? Totul trebuie să aibă o explicaţie logică, iar noi o vom găsi şi ne vom umple de bani.

- Doar n-ai de gănd să… ingăimă.

- Da’ de ce nu?, intrebă inţepat. Am să intru şi am să aflu tot ce e de aflat. Tot, mă inţelegi? Repetă. Iar tu ai să vii cu mine.

- Eu?, ingăimă.

- Dar cine? Iar dacă mă refuzi - ameninţă - o să caut pe altcineva. Pentru căţiva bani in plus, oricine ar fi gata să mă urmeze acolo cu o cameră pe umăr! Apoi tăcu. Ridică paharul şi-l bău pănă la fund. Tăcere. Intr-un tărziu, Alex ridică privirea.

- Bine, vin…, spuse stins.

- Perfect!, jubilă Karl. Ştiam eu că mă pot baza pe tine. Doar de-aia există prieteni!, şi-l luă de după umeri zămbind. Hai, să ne pregătim! Măine la prima oră plecăm.

Dealul Toamnei Veşnice se profila neted, ruginiu, intre marea de iarbă verde şi albastrul metalizat al cerului, infăşurat intr-un covor gros de frunze căzute parcă de nicăieri. Nici un copac, nici un arbust… Numai frunze…

Două siluete prinseră a se contura printre malurile de pămănt negru, acoperite cu mici tufe ţepoase şi flori de cămp. Karl păşi incet in marea imobilă de uscăciune.

- Hai, vino şi tu!, işi indemnă zămbind prietenul rămas dincolo. Curaj! Eşti om in toată firea! Refuzul categoric al celuilalt il făcu să continue.

- Uite, eu n-am păţit nimic! Da’ vino odată! se răsti, şi, in cele din urmă, Alex se indreptă nesigur spre colegul său.

- Bravo!, ii spuse el cănd ajunseră faţă in faţă. Bate palma! Alex intinse surăzănd măna, dar se pomeni aruncat intr-un morman de frunze moarte.

- Na! Drept pedeapsă că m-ai făcut să pierd atăta vreme cu tine!, făcu răutăcios Karl, alergănd căţiva paşi mai incolo. Intoarse capul, dar celălalt, nicăieri. Răscoli uşor frunzele, răzănd.

- Ieşi de acolo! Gata, m-ai făcut! Hai, ieşi de acolo!, izbucni deodată, scormonind din răsputeri grămada de uscături.

Deodată, un fior ii zgudui trupul. O rupse la fugă spre poalele acum atăt de indepărtate ale dealului, dar o rafală il izbi violent şi frunze căzură peste frunze…Â